titina teneVara trecută am întrebat pe Catinca, nepoţica mea de trei ani:
- Unde vrei să mergem la joacă?
- Acolo, la Farmec, în parcul pe care l-a făcut primarul tatălui meu, Ionuţ.
- Nu e numai primarul lui tatăl tău că este şi al meu.
- Nu, nu este primarul tău, că tu nu ai servici la primăria lui tăticu…
- Bine…
Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua. Porumbeii ciuguleau pietricele. Am adunat şi eu cinci pietricele cu care să o învăţ pe Catinca să se joace aşa cum mă jucam în copilărie.

Ea mă privea cu ochii ei albaştri, nevinovaţi, iar eu încercam un sentiment de început de viaţă, amestecat cu toamnă. Eram acolo în parc, jucam pietricelele, începutul cu sfârşitul. Dintrodată catinca se uită în ochii mei şi mă întreabă:
- Tu ai mamă?
- Nu.
- De ce?
- A murit!
- De ce?
- Era bătrână.
Catinca rămâne gânditoare şi frământă, în mânuţele mici, pietricelele. Priveşte în zare cu ochii ei albaştri ca cerul. Se întoarce spre mine:
- Şi tu mureşti?
- …
Dintr-un copac din marginea  parcului, zboară, cu croncănit puternic, nişte ciori. Frunze galbene cad, alene, spre pământ. Semn că vara e pe sfârşite.Pe aleea parcului trece, sprijinită de baston, o bătrână. Catinca o priveşte lung şi când ajunge în dreptul nostru zice:
- Titina, vezi, ea e bătrână şi n-a murit!