fd cop1Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”, și pe bună dreptate, păstrarea identității naționale rămâne tot în sarcina exponenților acestui tărâm de poveste, satul românesc, de a duce mai departe tradițiile, obiceiurile, portul românesc, „graiul cu-ndemnuri de vite” (Tudor Arghezi), într-o „lume improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu) în care ne petrecem precum o clipire de pleoape.
În Maramureșul istoric, leagăn al românismului, filonul patriotic atinge cote nebănuite, prin încăpățânarea benefică a păstrătorilor de comori ale doinei și dorului, de a conserva și valorifica tot ce înseamnă folclor, tradiție, păstrând limba română ca pe „o comoară în adâncuri scufundată” (Alexei Mateevici).
Un fiu al satului, un român adevărat se dovedește a fi și Florin Dragomir, un tânăr care încearcă să are țarina cuvântului prin volumul de versuri, „(IS)Pășiri ușoare peste sat”, apărut în 2021, la Editura „eCreator”, din Baia Mare, în Colecția „Debut”.


Pornind de la interesantul titlu, poți găsi câteva repere de bază ale drumului acestui om ce bate cu timiditate la porțile Cuvântului. Ispasul este sărbătoarea creștină a Înălțării Domnului, iar Florin Dragomir (cântăreț de pricesne) încearcă să se înalțe, pornind de coarnele plugului („Eu sunt bun la mânat cai, / Să fac holde de mălai” – Ce e poetul?) într-un proces benefic de înnoire spirituală, prin „dorul meu după mândruță / ... / Dorul greu din inimioară / După mândra bălăioară.”
Un alt sens al cuvântului „ispășire” este acela de „constatare”, așa că versurile pe care le așază în carte, cu umor fin, ironie și autoironie, cu o privire șoadă față de realitate, fac obiectul unei radiografii sătești, a vieții rurale care nu-i este deloc străină și cu care se autoidentifică („Astea toate și mai multe / Se pot vedea în pagini de timp rupte / Cine știe-a cadența / Le-arată pe toate aievea, / Iată ce lucru mare / Este mâna scriitoare. // Poa` s-arate multe taine, / multe lucruri și descrieri / Prin gândirea mult profundă / a unui biet om care face poezie.”), recunoscând și confesându-se că el nu e poet, ci fiul unei glii străbune, care duce mai departe zestrea spirituală a strămoșilor: „Ce e poetul? / Poetul adună în rime cuvinte din mare / Se scutură de praf de stele, făcând stele să zboare / Eu nu știu... / Eu sunt bun la mânat cai,” (Ce e poetul?).
În versuri simple, fără prea multă încărcătură lirică, Florin Dragomir își cântă cu sensibilitate și dăruire patima și dorul, încercând să „pășească ușor peste sat”, tocmai prin această dorință de a-și depăși condiția, dar și pentru a evidenția aspectele neștiute care ființează în vatra satului.
Literatura populară a fost cea care a deschis calea literaturii culte, astfel că autorul acestor versuri se apleacă spre lumea mirifică a basmului popular, filtrând-o prin trăirile sale și recreând parcă pagini din basmele culte cunoscute sau din proza fantastică a lui Mihai Eminescu („E nuntă în sat”, ce duce cu gândul la „Călin – file din poveste” sau „Șoarecii jucând în pod” – din „Cugetările sărmanului Dionis”), o parodie („Foamea”), desigur asigurându-le un areal semantic al regionalismelor din zona natală și o doză de umor cu care este înzestrat autorul, cu prisosință.
Barbu Ștefănescu-Delavrancea susținea că „patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor. Pentru ca să fie o patrie, trebuie mai întâi să fie religia strămoșilor, sfânta cuminecătură a sufletelor calde, adorație a acelora care au fost și nu mai sunt decât țărână și oase.”, iar Florin Dragomir nu a pregetat să dedice niște versuri arhicunoscutului haiduc Pintea („Haiducii lui Pintea”), descendent viteaz și deștept al acestei zone pline de istorie și frumos și prin care îndeamnă pe români să se trezească „din somnul cel de moarte” și să încerce să schimbe ceva din prostul mers al lucrurilor din realitatea pe care o trăiesc („Poate c-a veni ș-o zi, / Când românul s-a trezi / Și lucruri s-or îndrepta, / Când românul a fi român... în țara sa...”).
Ca orice tânăr, își pune pernă căpătâi iubirea față de o fată, o femeie, ridicată la rang de „zeie” („Și ce dacă sunt beat? / N-ați mai văzut om îmbătat / De parfum de femeie? Cu surâsul virgin, uitându-se pe cer la stele?” – Zeie sau femeie) cu care își dorește „Să fugim împreună, / Ținându-ne de mână, / Să fugim o vară, / Urma să ni se piardă”  (Iubitei) tot în lumea fantastică a naturii („Să trăim o viață-ntreagă, / Unde ne e lumea dragă, / Într-al sânului pădure / Și să fim uitați de lume”), dorind o fericire completă („Nu mă alunga din rai, iubito, lasă-mă să te sărut mai mult pe frunte și pe păr” – Fericirea nu e un număr).
Aflat sub un concret norișor eminescian, romanticul autor folosește oniricul ca pe o evadare: „Iubirea a învins! ... Găsindu-ne în plin amor și în poezie îmbrățișați cu sete, / Tu, spune-i Dimineții să nu ne certe! / C-avut-ai azi-noapte poetice simțiri, / Căci te-a iubit Poetul, fantastice trăiri...”.
Cu toate acestea nu pregetă să o ironizeze pe femeia iubită, dacă nu își face treburile de gospodină (după ce a ridicat-o la rang de zeie, o coboară cu picioarele pe pământ!), realizând astfel relația dintre cele două coordonate existențiale, divinul și teluricul („E dimineață, te-ai trezit? / Sau mă pun să-ți fac de o cafea / Soarele de mult a răsărit, / Cât de mult mai vrei să dormi, iubita mea?” – Bine-ți merge... lasă-ți meargă!).
Melancolia pierderii copilăriei, iubirea, frumosul, toate stau cuminți în acest volum, realizat (cu stângăcii inerente și firești) de un iubitor de dragul din om, un tânăr care își face darul de a trăi bine, după cum spunea și Voltaire: „Dumnezeu ne-a oferit drept cadou viața și numai de noi depinde să ne oferim darul de a trăi bine.”
Înalță-te în Lumină, cititorule!