ofrDuminică

duminică fără zgomot
fără tălpi
căzută deodată fără înțeles
golită de priviri
o duminică mută
o duminică închisă
fără dichisire
fără rutină
fără orizont
stă ghemuită în brațele unui cerșetor cu mâna întinsă



intermitentă între alb și negru iese din banalitatea nimicului
trecând ca o rugăciune scurtă lipită de degete
cu semnul crucii
o duminică întoarsă în tăcerile ei incomode


Merg pe întemeieri de cuvinte

fereastra aspiră imagini  prin care intră
chipuri umblând
ruga clopotului în formă de cruce sună a chemare
stâlpii lungi legați de cabluri ating cerul
umbrele și câinii răsucesc aerul adormit

merg într-un lent agățat de cer
cu un fel de atlantide pe tălpi
pe o cărare unde cântă vântul

merg pe întemeieri de cuvinte
născute din ultima silabă căzută din frunze
în  constelația scăldată în ape
printre torenți de înserare
și norii lăsați de tine pe umeri

printre cuvintele azvârlite în culori neștiute
sunt reminiscențe de dor în încheieturile
închinate dezagregării
în graba clipelor prăvălite peste timp
e un potop neștiut sau doar o picătură
năzuind să fie steaua neucisă


Arde frigul

arde frigul în roșu
în oaza aceea tăiată de atâtea ori

partea păgână e împinsă în noapte
dealurile de lună așteaptă
ca niște piramide gânditoare

suntem acoperiți de un mers în alte direcții
frunzele tresaltă la fiecare pas
în ochi se adună trezirile pierdute
albastrul e tulbure
aerul e ars
cămașa ta are mâneci suflecate

mergem neclari în pauze fanatice
cuvintele șuieră-n gol
fără prezent
fără miracol
Dumnezeu e închistat într-un cuvânt
caut începutul ghemuit în timp cu starea aceea
perfectă a oglinzilor noastre perfecte
mergem în neclar

Undeva

undeva e un timp umflat
cu diferite sunete și nuanțe gri.
jocul de umbre îți acoperă mâinile și privirea.
emoția rămâne în memorie,
ca atunci când s-a inventat lumea pentru noi.

e și un prag înalt, plin de culori,
unde verbele sar peste orizont
în frecvențe necunoscute.
aerul are un singur sens de luat în brațe,
vidul dedublat nu limpezește liniștea.

în orele înalte scrisul e fără somn,
ca o mirabilă sămânță de supraviețuire,
cu multe  resturi de sprijin,
a punctului comun din foșnetul frunzei.
undeva e un timp necălit.

Macii

macii sunt o mirare roșie
ce se-ntinde pe buze
îți intră în ochi și sub piele
explodându-și culoarea în creier

macii vorbesc în roșu
aprind cuvintele și trag peste ele
o cortină de stele
strigătul lor umblă prin aer
și-ți mută pământul din loc

tăcerea adâncă așteaptă pictorul
să învelească luna într-o lumină
să cațere tulburarea pe umeri
să-ți trimită târziul printre explozii roșii
sub cerul solubil și tulburat