Florin DRAGOMIRCE E POETUL?

Ce e poetul?
Poetul adună în rime cuvinte din mare
Se scutură de praf de stele, făcând stele să zboare
Eu nu știu...

Eu sunt bun la mânat cai,
Să fac holde de mălai.
Dar ei știu să îmbrace cuvintele în aur,
Țesut subțire și mai fin
Și le dau mister deplin.



Cireșii-n flori, plini de albine
Puii de graur se-aud din scorburi,
Din zorii zilei se-ntrec în concerte, glasuri
Cine știe să le-asculte ale păsărilor neamuri?

Brazda ce-o întoarce plugul
Cu soarele sclipind în valuri
Păsările mâncând râme
Caii asudând în hamuri

Dorul meu după mândruță
Până ce-o revăd pe seară
Mă face s-apăs bine plugul
Caii-atunci mai tare-ncoardă


Eu le zic ho, ho căluți, stați ușor și nu forțați,
Venele să nu pușcați!

Dar vreau ca și voi să-mi purtați
Dorul greu din inimioară
După mândra bălăioară.

Astea toate și mai multe
Se pot vedea în pagini de timp rupte
Cine știe-a cadența
Le-arată pe toate aievea
Iată ce lucru mare
Este mâna scriitoare.

Poa' s-arate multe taine,
multe lucruri și descrieri
Prin gândirea mult profundă
a unui biet om care face poezie.

CÂNTEC NOCTURN
E noapte ploioasă, ursuză,
E ceață densă, confuză,
Pe drum abia îmi aflu pasul,
Înțepenit îmi e și glasul.

Ar vrea prin aer să străbată,
Dar nu poate, e ceața prea groasă,
Un cântec nocturn n-are putere
Atunci când se luptă cu vremuri mai grele.

Se-avântă în luptă un brav erou,
Dar sunetul lui rămâne fără ecou,
În pătura sură este prins și se zbate,
Dar luptă cu forță, că vrea a răzbate.

Dar negura ceții și ploaia abundă,
Îl strânge de gât, să nu se audă,
Îl udă cu totu', apoi îi ia glasul,
Drumețului pustnic ce-și cântă necazul.

E și cântec și murmur
Și se aude așa: „Mult aceluia aș da,
Dar cine-n lume s-ar afla...
Să-mi citească inima?

N-ar ști cere cât i-aș da!
De mi-ar cere două mii,
Eu i-aș da mai mult cu trii!
Ar citi și n-ar ști spune
Câte m-au mâncat în lume...
Ar citi pân-ar muri
Și-ncă n-ar mai isprăvi.


FOAMEA
(parodie)

Singur stau la pescuit
Chiar de dimineață bună,
Cerșesc și eu un pește mic
Cu undița în mână.

Vreau să fac rost de mâncare
Din râul cel liniștit,
Să-mi stâmpăr foamea ce m-apasă,
În burtă sunt lihnit...

Nu știu ce îmi umblă-n burtă
Și face așa urât,
Peștii toți o iau la fugă
Și mă lasă mai flămând.

Mno... cu mine cum rămâne
Și cu foamea cea incultă?
Cât să mai rezist în soare?
Sunt mai rău ca o maimuță!

Măcar ele au banane
Prin țările tropicale
Și se-ndoapă până crapă,
Nu le trebuie nici apă.


Ce iluzie deșartă!
Cred că e de la căldură...
Vine o moimă spre mine
Cu banane și măsline?

Ce emoții am în mine,
Nu mi s-a mai întâmplat!
Repede-mi dau două palme,
Să fie adevărat?

Ce nălucă vine-ncoace?
Oare mai apuc să scap?
Dar o aștept... și când sosește,
Îi dau cu undița-n cap!

Părul tot mi s-a zbârlit
Din creștet până-n picioare,
Dar de luptă-s pregătit,
Că am centură neagră la karate.

Să pornesc o luptă dreaptă?
Sau fac pe-mpăciuitorul?
Nefiind nimeni de față,
Nimeni n-o să țină scorul.

Dacă nu-mi iese karata,
Care i-o aplic sub gât?
Eu nu sunt un Jackie Chan
Și nici Bruce Lee, mai mult cânt!
Eu, categoria muscă,
Ea, categoria grea,
E inegal să pui în luptă
Un pui de avicola, cu ditamai namila!

Dar stai! Poate vom cădea la pace,
Pe maimuță-o aburesc...
Îi spun că-i voi da multe banane
În limbaj maimuțăresc.

Doar cât să coboare-n apă,
Să intre după comoară,
La opt metri adâncime,
O asigur cu o sfoară.

Mai multe v-aș povesti,
Dar a ajuns lângă mine...
Acum întreb pentru un prieten,
Ce-nseamnă dacă prin pantaloni în jos, ciocolată vine?

Da! Încerc să îmi revin în fire
Și prin gesture să-i explic,
Dacă se coboară pe frânghie,
Nu i se-ntâmplă nimic.




Va da într-o peșteră mare
Care-i plină cu banane,
Și maimuțe tinerele,
Zvelte și mai subțirele.

Când a auzit acestea,
Pe gânduri nici c-a mai stat,
M-a pus să o asigur bine
Și-n apă nebunește s-a aventurat.

Numai că, stimați prieteni,
N-a durat mult aventura,
Pe când am văzut-o-n apă,
I-am făcut pe loc figura.

Acuma pentru cine ști socoate,
Moimele nu știu să-noate,
Când de sfoară am lăsat,
Ea pe loc s-a scufundat.

De atunci n-am mai văzut-o,
Ce grozav! Am păcălit-o!
Mi-au rămas și cinci banane
Ce le-a adus pe cărare.

Nu știu unde-a vrut să meargă,
Poate s-o fi rătăcit,
De nimerea altă potecă
Și acum ar fi trăit.
Și era tare drăgălașă,
Cu păr roșcatic, aurit,
Cu ce-s eu acum de vină,
Dacă foamea m-a prostit?

Noroc cu acele banane
Cu care m-am stâmpărat,
Altfel eu muream de foame,
Și peștii m-ar fi devorat.

Fir-ați voi de pești să fiți,
Prin câte m-ați pus să trec...
V-o spun de pe acum s-o știți:
Într-o zi o să vă prind și pe toți o să vă-nec!


 

ȘOARECII JUCÂND ÎN POD

E 12 noaptea și n-am somn,
Dar imediat mă pun și dorm,
Mă deranjează șoarecii din pod
Cum de nu am eu o mâță s-o pun pe ei, să-i omor?

Măi, dar tăceți acolo!
Strig la ei puțin nervos...
Nu știți voi că-s obosit
Că azi la muncă grea am fost?

Am adus atâtea lemne
De la 5 eu sunt trezit
Am adus lemne pe-o lună,
De va fi ger eu sunt scutit.

Știu că vouă nu vă pasă,
N-ați făcut nimica azi,
Doar ați ronțăit grăunțe
Din abracul lui Avram.

Cât ați ieșit pân-afară
Setea să v-o stâmpărați
După ropota de ploaie
Burțile să vi le-umflați.


De-abia ați urcat înapoi scara
Ați zis că e greu la deal
V-ați tolănit toți în culcușuri
Și v-ați trezit pe seară iar.

Eu săracul când s-adorm
De joaca voastră chiar nu pot
Acum v-ați găsit să jucați fotbal
Cu nucile mele din pod?

Mergeți de vă culcați
Campionatul l-anulați
Toate jocurile le-opriți
De nu, merg și vă culc eu de-a sila. Dormiți!

 

E TOAMNĂ

Ruginit-au frunze multe
Și încă vor mai rugini,
Până vom culege mere
Și toți strugurii din vii.

Până-i stoarcem de dulceață
Și îi punem în butoaie,
Au vreme să ruginească
Și să-și schimbe-a lor culoare.

Culorile perfecte, vii
Încontinuu se tot schimbă
Din verzui în maronii,
Din nou toamna-n sat colindă...

Galbene, roșii, pictate
Și cu argint încărcate,
Nimic în frumusețe nu egalează
Atunci când Bunul Dumnezeu pictează.

E-un spectacol al naturii
Ce toamna peste lume îl revarsă
An de an, prin toți copacii,
Până ce bruma se lasă.

Până vom aduce lemne
De prin vârfuri de pădure,
Până când caii vor cerne
Prin copite, zgomotul uscat de frunze

Cu potcoavele lor linse
Cum pășesc ușor la deal,
Prin grămezile de frunze
Mă întorc cu gândul iar.

Ce fiori se-aprind în mine,
Gust dulceața fericirii!
Retrăiesc pe rând amintirile
Tomnatice pe cărările pădurii.

Stoluri, stoluri trec prin minte,
Trec ca visul de ușor,
Mi-aș dori mai mult să steie,
Un secol! Să sorb mai mult din dulceața lor

O picătură mi-e de-ajuns,
O picătură mi-e cât un ocean...
Că în străfundul gândului din minte ascuns
Să-mi stâmpăr dorul ce în suflet îl am.

Un bob de rouă se naște
Fierbinte și se prelinge pe față,
E lacrima care îmi curge
Din ochi ca roua pe-o floare-n dimineață.


Precum seva cea de fag,
Când îl înclinți cu cuțitul
Are un gust dulce-amar
La fel îmi e și sufletul.

Precum roua se topește
Peste flori, în stil molatic
Când soarele blând sosește
Peste ținutul sălbatic

Tot așa toamna dispare
Când sosește iarna crudă.
Pământul cel plin de culoare
Zăpada cu totul l-astupă.

Se-astupă cărările,
Nu se mai văd izvoarele
Și rămânem cu mult dor,
Privind la păsările care ne părăsesc în al lor zbor.