HAIDUCII LUI PINTEA
- variantă

La Șoricaru' îndepărtat,
Azi, cu tata am plecat,
La merii cei bătrâni de curățat.
Dar n-am mers, așa, pe jos,
Am mers cu ștrafu', că-i mai frumos
Și cu calul sunt fălos.

Am căruță „de viteză”
Și mă bate vântu-n freză.
Pleată eu nu mi-am lăsat,

Ca haiducii de altădat'...
Părul scurt mi l-am tăiat,
Să nu mă vorbea prin sat,

Cum că eu Pintea aș fi,
Că trec cu calul pe-aci.
Pintea a fost om de fală,
Eu am vrut să merg la școală,
Iar acolo m-am domnit,
În lumea în care-am trăit.

Una cu prea multă nedreptate,
Eu mă gândeam la facultate.
Luptele le-am cam uitat,
Cum de-a trânta eu m-am dat

Cu feciorii toți din sat
Și-eram cel mai bun din leat.

„Morții tăi de lume-amară,
Cum te-oi lăsa într-o sară
Și m-oi da codrului iară!
Cât am trăit cu codru’
Eram roșu ca focu'
Și îmi iubeam mult calu’.
Dar de când trăiesc cu țara,
Gălbenit-am ca și ceara”.

Pune-oi șaua în spinare,
La Avram, cal în pas mare
Și-oi porni cu ceata mea,
Prin munți și văi a colinda!

Prin Munții Țibleșului
Și-ai Maramureșului.
Sub Gutâiul cel înalt
Ne-om așeza sub un brad,
Caii i-om lăsa să pască,
Până mai spre dimineață,
Om fa cântece și jocuri
Și-om trage arme cu focuri,
Că haiducii așa-și fac
Ĺegea după bunul plac.


Noi toți ne-om îmbărbăta,
Horind hoarea lui Pintea,
Stând în jurul focului,
Mâncând carnea mistrețului.

L-oi lua și pe Gavrilă
Și pe Dorel din Trestia Mică
Nouă voinici din al meu sat
Și pe toți haiduci vă fac.

Vă învăț cum să luptați
Și pe cai cum să umblați
Și-om porni în goana mare
Să punem țara la cale.

Vestea-n țară se va duce,
Că io-s căpitan de frunte.
Nouă ni se vor alătura,
Toți câți își cer dreptatea.

Vom porni revoltă mare,
Spre București din Baia Mare,
În trei apusuri de soare,
Vom stârpi răul cel mare!

Că de o vreme bună-ncoace,
Țara stă parcă pe ace.
Peste ei vom asalta,
Corupția o vom anihila,
Pe toți îi vom agăța,
De limbă, spre-a-i judeca.

Apoi judece-i poporu' pe ei,
Pe ticăloși și pe mișei,
Facă-se dreptate-n țară,
Cum am fost să mai fim iară,
Vorba, la om, vorbă să fie,
Să fim oameni de-omenie!

Pământu’ să ni-l lucrăm,
Ogorul să ni-l arăm,
Să mâncăm pâine pe vatră
Stând cu toții laolaltă.
Să punem pe masă-n casă
Tot ce e din roada noastră.

Mulți părinți săracii-așteaptă,
Să-și mai vadă copiii-odată
Stau cu doruri grele-n piept,
După cei din străinătăți,
Dorul și țara străină,
Le-au făcut fața bătrână.

Le-au făcut fața bătrână
Și capul caier de lână.
Poate c-a veni și-o zi,
Când românul s-a trezi
Și lucruri s-or îndrepta,
Când românul a fi român... în țara sa... 
 

SĂRUTĂRI FUGARE

Doi iepuri
îndrăgostiți
Mi-au ieșit drept
în cărare
Mă uit la ei
sunt fericiți
Se pupă cu-nflăcare.
Stau buză-n buză, nas în nas
Uitați de ei pentru un ceas
Eu, tot la fel
cu mândra mea,
Prinsesem a ne săruta.
Păsările ciripeau,
despre dragoste vorbeau
Se luară după noi
Și-un cuplu de cintezoi.
Două veverițe sure
care căutau alune
Au văzut frumoasa scenă
și-au intrat drept în arenă.
Iar doi iubiți
De arici
Tot umblând
după furnici
S-au oprit și ei acum
Să se sărute-n drum.
Pe urma unui curcubeu
Născut mai jos în vale,
Câțiva melci
Se tot rotesc,
Pe-o creangă sus
Două suflete, ușoare,
de păianjeni
Se iubesc.

 
FERICIREA NU E UN NUMĂR

Fericirea nu e un număr... ea e formată din clipe.

Nu o lăsa să ți-o fure oamenii răi ai zilei de astăzi!

Tu mai dormi, nu te trezi! Încă nu e ziuă afară, și dacă se va face voi trage două rânduri de perdele, ca visul nostru să nu fugă afar' prin ele și să spună lumii de pe circulata stradă cât de mult te iubesc.

Ce frumos a fost iubito, atunci când făceam dragoste pe furiș sub cireșul înflorit după miezul nopții, ferindu-ne parcă de oamenii cu insomnii...

Când ne-am întâlnit pentru prima dată la o cafea, ce emoții mari aveam, dar tu mă țineai strâns de mână, iar de lume nici că ne păsa.

Tresari la vorba-mi caldă?

Cu amintiri ți-am întors anii trecuți înapoi?

Am răsfoit acele pagini ale vieții cu cele mai minunate clipe în doi?

Nu tresări, rămâi cu pleoapele închise pe pieptul meu!

Ascultă-mi inima cum pulsează de fericire că te are!

Ascultă-i cântecul prelung de la facerea lumii, cântecul acela vechi și sfânt din Grădina Raiului care se aude până astăzi în inimi de îndrăgostiți...

Am să respir cât mai arare, secundarului nemilos am să îi bag bețe în penițe, ca timpul să-l opresc în loc și să nu facă gălăgie, ca să nu te trezești și să îmi ceri vreun măr...

Nu mă alunga din rai, iubito, lasă-mă să te sărut mai mult pe frunte și pe păr...

 
 
FATA DE INDIAN

În fața focului din șemineu
Mă aflu fericit
Stând pe-o canapea din blană de leu
Vers cu vers alcătuind

În astă blândă atmosferă
Mi-e greu să rămân deștept,
Abia dacă pot scrie un vers
De la căldură ațipesc

Privirea îmi e furată
De-un straniu joc de pe pereți
Sunt luminițe fulgerânde
Venite dinspre șemineu

Și mistic este dansul lor
Parcă îmi spun, parcă-mi arată
Pe indieni cu caii lor
Fugind pe după un foc tot roată

Cu multe pene costumați
Cu arcuri, tolbe și săgeți
Și ei și caii-s tatuați
Că neamul lor e de pigmei.

Cu mâinile-azvârlind securi
Se-ntrec în competiții
La caii lor le dau cărbuni
Mânându-i ca sălbatici

Cu glasuri aspre-n strigături
Se-arată cei mai tineri
De Sfâtul Bătrân ei consemnați
Cu cine să se-nsoare

Bătrânii le-au pregătit
La final de-ntrecere
Pe Rază de Lună cu părul pletit,
Pe sălbaticul cel mai din frunte

Pe Lupul singuratic ei l-au ales
Cel mai vrednic și mai tare,
Cu Rază de Lună l-au combinat,
Să le ducă neamul mai departe

Băgându-le un băț prin nas
Le-au dat binecuvântare,
Și după ce s-au îmbătat
S-au dus cu toții la culcare.

Pe cei doi amorezați
I-au pus într-un cort special,
Cu tutun și cu tabac,
Să-și facă amândoi de cap


Dar cortul mult prea bine improvizat,
Din multe piei confecționat
Și de la prea mult fum în aer tras
Amândoi s-au intoxicat.

Of, parcă mie-mi pare rău
După fata de indian!
Mai bine venea la mine,
Să stăm aci pe canapea…

Mai bine-i lăsa pe ei,
Cu tot cu neamul de pigmei,
Că eu nu sunt de fel golan
Și nu fumam, doar o sărutam

Pe canapeaua din blană de leu
O mângâiam pe plete...
Acum stau și mă întreb corect,
Oare din ce trib fac și eu parte?