B U N E I I

Azi nu mai sunteți, ați plecat,
Cărări de rai să-mpodobiți.
Mai stau cu capul aplecat
Și-ai mei plămâni adânc scobiți.
Mi-ați fost și frați, dar și părinți
Și ani din viață-ați dăruit,
Privindu-mă cu ochi cuminți
Și părul proaspăt văruit.
M-ați învățat să înnoptez
Doar între voi, că e mai cald
Și zorii îmi erau botez,
Iar roua – vasu-n ce mă scald.

Citit și scris, încă-n pruncii,
V-ați tot silit a mă-nvăța
Să mistui sfinte veșnicii
Și vers etern a-nsămânța.
Și ritmul vieții să-l cunosc,
Ascuns în harpe muzicale,
Și ani în șir mai recunosc
Că fost-ați rugăciuni pascale.
Și învățatu-m-ați să  rog
Cea Preacurată-n veci Fecioară.
Și azi vă chem la dialog,
Dar anii grabnic se strecoară.
Nici gârboviți nicicând n-ați stat,
M-ați susținut dintr-un răsuflet.
Azi nu mai sunteți, ați plecat,
Dar n-ați plecat de-aici, din suflet.


C R Ă C I U N U L

Adeseori îmi amintesc Crăciunul,
Cînd copilașii veseli colindau,
Iar vântul aspru tăia ca nebunul
Și îngerașii printre nori zburau.
Ca să vestească marea luminare,
Ce s-a vărsat în grabă pe pământ,
La oameni și la plante, și la fiare,
La tot ce fi-va veșnic pur și sfânt.
Și neuitată-i ieslea cea săracă,
Ce o vedem în vis adeseori,
Cu boi suflând, ca Maicii cald să-i facă
Și pruncului ce apăruse-n zori.
Îmi amintesc ades și crăciuneii,
Ce îi scoteam cu drag din cel cuptor,
Cum abureau pe vatră, juni, purceii,
Iar noi ne întreceam în mare zbor.
Cu săniuțele-alergând la vale,
Știam că dealul nu e doar urcuș
Și nici un greu nu întâlneam în cale,
Când eram mulți pe vechiul derdeluș.
Și genele-nghețau de promoroacă,
Iar noi nu conteneam să ne jucăm,
Nu bănuiam că toate or să treacă
Și doar un pic vroiam să savurăm.
Iar cei de-un neam, în sfântă după-amiază,
Tot înșirau colinde până-n zori,
Auzi cum sufletul și azi vibrează,
Îți amintești și trec mii de fiori.
Și se-ntâlneau cu toții-n jurul mesei,
La glume și la joc se întreceau.
De unde oare cugetul mai țese
Podoabe ce pe laițe erau?
Povestea asta mă-nsoțește încă
Și, an de an, o depăn până-acum.
Magia iernii veșnic ne frământă
În sfânta zi a bunului Crăciun.


Î L    V R E A U    P E    T A T A !

În strai de grea singurătate
Și-n  colț ce jalnic tremura,
Odor, secat pe jumătate,
“Îl vreau pe tata!” murmura.
Vroia să-i spună ce îl doare,
Că are totul, da-i sărac,
Că sufletu-i e trist și moare,
Împuns prea crunt de vârf de ac.
Și jucării pentru o țară
S-au adunat în adăpost,
Dar acel dor prin față-i zboară:
“Îl vreau pe tata, cum a fost!”
Și-n dimineață-l duce maica
La școală, de mânuță-n zori,
Dar, în priviri, îi râde taica
Și ziua capătă culori.
Și dor îi e de-o-mbrățișare
Cu brațe dure, de bărbat,
Ce potolește declanșare
De “Vreau pe tata!” nencetat.
L-ar asculta și, urma-i scumpă,
I-ar săruta-o, spre-mpliniri,
Și lacrimi noi ce vor să-irumpă
Vor naște râu de întâlniri.
În grea durere,-n suflet rană,
În colț străpuns de ceață gri,
Un mic copil, cu voce-orfană,
“Îl vreau pe tata!” -ncet șopti.

L Ă S T Ă R E L U L

Venit-ai-n astă lume, lăstar dulce,
Cu ochii blânzi de dulce îngeraș,
Cu gânduri harnice, cu-înalta cruce,
Cu gene lungi ca vântul pe imaș.
Venit-ai într-o bună zi-nsorită,
Cu îngeri păzitori la căpătâi.
Nu pot să uit, ființa mea iubită,
Venirea ta în ceasul cel dintâi!
Căci ai schimbat atunci o lume-ntreagă,
Și lucrurior mare sens ai dat.
Gurița-ți dulce ca o mică fragă
O văd și o aud tot stând la sfat.
Tu crești și vei mai crește încă:
Din mic lăstar în mare pom te-nalți,
Cu dragoste și cu căldură-adâncă
Doar zâmbete și-mbrățișări împarți.
Minune-a vieții, cărărușă lungă,
Enigmă deslușită-n căutări,
Comoară-aleasă ca la toți s-ajungă,
O bogăție-n  vaste depărtări.
În ochii dragi, vezi, totul reînvie,
Știu că deplina  fericire ești chiar tu,
Iar inima-i potop de bucurie,
Spre tine, copilaș, ea pleacă-acu.
Și o să simți, puiuț, cum te iubește
Și te privește-oricând cu mare dor,
De relele din jur te ocrotește,
Căci ești al sorții dulce călător.