ODRASLA-ȚI   CRESCUTĂ   DE   VREME

În goana după-averi și trenduri,
Uităm de urme pe pământ,
De basmul celor patru scânduri,
De al Fecioarei legământ.
Nici nu vedem cum crește pruncul,
Ce ni-l dorisem cu-ndesat
Și-o vestejire de peduncul,
De-o lume-ntreagă ofensat.
Nici gângurit în inocență
Nu-l auzim mai pe-așezat
Și ne-ntrebăm în cea esență:
“De ce din viață-am retezat?”

Mânați la zid, ca lașa haită,
Nici simplul “mamă” nu-l sorbim
Și n-avem timp să dăm o raită
Din hol spre leagăn, să-i vorbim.
Nici primul pas, în strai de frică,
Al pruncului, ce nu-l mai știi,
Nici trilu-i fin de păsărică
Nu-l deslușești printre-alți copii.
Îmbrățișarea-ți - dură lipsă,
Simțită-n zi și-n nopți prea reci,
Și mângâierea-ți - o eclipsă
De mâini cu degete prea seci.
Îți crește-odrasla, dar pierdut-ai
Esențe ce n-or reveni
Și înțelegi că-n van vândut-ai
O-ntreagă viață pe o zi.


P Ă R I N Ț I I

În sân divin, creat de sfinți,
Venii pe lume-n strai de înger
Și-i cunoscui pe-ai mei părinți,
Azi, când nu-i văd: suspin și sânger.
Mi-au dat și aripi, rădăcini,
M-au îndemnat să-mi iau și zborul,
M-au sfătuit ca, prin străini,
Să-mi caut singur viitorul.
Hrănitu-m-au cu sfânt cuvânt,
Băut-am lacrimi din potire,
Iar când simțeau că știu să-ncânt,
Iradiau de fericire.
Mi-au dat și carte, multe școli,
Ca să culeg înțelepciune,
Și m-au ferit de grele boli,
Și-au mai crezut într-o minune.
Îi văd smeriți și cumpătați
Și chinuiți de vremuri grele,
Pe valul anilor purtați
Și admirând bătrâne stele.
Îi văd cu glas timid spre cer,
Tot aruncând câte-o dorință
Și stând și-n ploaie, și în ger,
Din suflet emanând credință.
Și-opri-aș timpul într-o zi
Pentru un tată și o mamă.
Și, de-aș putea, i-aș rezidi,
Din ei aș face o icoană.


CASA  CU  MULȚI  COPII
 
Casa cea cu mulți copii în sânu-i
E raiul timpuriu, aici creat,
Și dragostea de frați aici stăpânu-i
Și jocul inocent din cer vegheat.
Traista ei e plină de tezaur,
Cu zâmbete și zboruri spre un vis.
Străjer îi este crucea cea de aur
Și porți deschise-n albul paradis.
Iar mulți copii în casă-s avuție,
Sunt mâinile ce știu să stoarcă zări,
Sunt stup făuritor de măreție,
Cu-albine-n prag de mari polenizări.
Și soarele-i prieten cu-acea casă
Și îi străbate fiece culcuș.
Aici te simți ferice și acasă,
Ca lângă o vioară și-un arcuș.
Acei copii din cuib, ce-i găzduiește,
Sfințesc și temelie, și vechi lut.
Sărutul de copil  înlocuiește
Tot infinitul, naltul absolut.
Ferice de părinții ce adună
În viața lor doar îngeri împrejur
Și fac din albe aripi o cunună,
Ce săvârșește-al lumii înconjur.
Casa cea cu mulți copii în sânu-i
E raiul timpuriu, aici creat.
Părintele iubit, pe veci, plămânu-i,
Prin care îngeri mulți au respirat.


C U R C U B E U L

Zâmbitu-ne-a un Dumnezeu din ceruri,
Prin caldele culori de curcubeu,
Punând din strop de-agheazmă prin eteruri
Și mii făclii din reci sclipiri de zeu.
Și împânzit-a bolta, prin divina
-mpărțire d-inocență de copil,
Cu pensulă-nmuiată în lavină
De simț trăit în os și gând subtil.
Eșarfă ce dezmiardă punți de nouri,
Cu nuntă-n cununii aprinse-n cer,
Făptură zămislită în tablouri
Și boltă-nvăluită-n lăicer.
Un curcubeu e gângurit de pruncul,
Ce doarme-n  leagăn, prins în vise mari,
E margine de lume și peduncul
De cântec veșnic scurs de lăutari.
Și-i bobul de pastel, scăldat în ploaie,
Cu fără frică de-ntuneric rău,
E patima de glie, ce înmoaie
Și piscuri de Carpați, și alb Ceahlău.
E rai zidit în zări neobosite
Și colorit străpuns de mari iubiri,
E braț din mâna ploii molipsite
De farmec, de-ale soarelui orbiri.
Speranță aruncată peste ceruri,
Un pod zidit naiv între lumini.
Un simplu curcubeu e plâns de cleruri,
Cu iz de noi povețe-n ani divini.