SCRISOARE CĂTRE RAI

Dă-i sufletului meu, aripi de înger, Doamne
Să zboare pân' la Tine, la poarta dinspre rai
Să poată să aducă răvașul unei toamne,
Născută-n crunta iarnă dar fericită-n mai.

Eliberează cerul de corpuri pământene,
Să mă ferești în zboru-mi de fiare și de măști,
Măcar acolo sus, să nu mai văd blesteme
Și neguri închistate în fioroase oști.

Să mă ascunzi de tunet, de fulger și de ploi,
Căci n-am atâta forță să pot să-mi iau marama,
Și prea numaidecât, vreau să zbor înapoi
La cei ce mi i-ai dat și care îmi spun "mama".

Ți-am scris în versuri calde, cum este pe pământ,
Și cum umanitatea se scurge în adâncuri,
Cum oamenii sădesc în suflete doar vânt
Și cum esența vieții se mistuie în focuri.

Cum dragostea de semeni s-a transformat în ură
Și ura-i îmbrăcată în haina dragostei ,
Cum pe pământ nimic nu mai e-n formă pură...
Iubirea-i desuetă...credincioșii, atei.

Iar scopul nostru este să construim imperii,
Să fim pe scena lumii prestigioși actori,
Iubiți în aclamații, deși din noi, nici unii
Nu pot să zboare singuri, răzleț, până la nori.

Ne ridicăm hoțește, călcând oameni și nume
Și trimitem, din toate, cuvinte care dor.
Și una cu pământul facem această lume,
Privind cu ochii noștri cum minunile mor.

N-am înțeles nici astăzi cum să ne ducem traiul.
Rămânem, în esență... niște neputincioși..
Nu mai iubim câmpia, nici marea și nici plaiul
Și sufocăm viáța, că niște ranchiunoși.

Este bolnavă lumea, de vag și de pustiu...
Și-n fiece secunda un om își spală fața
Cu lacrimile-i calde din ochiul pământiu,
Sperând ca-n viitor să se ridice ceața.

În agonie suntem, cu toții, deopotrivă
Încarcerați în patimi și boli ucigătoare
Și ne luptăm cu viața ca într-o ofensivă
Fără de capăt parcă, cu inimile-amare.

Eu nu știu cum se vede din cer, de printre torțe,
Și nici ce plănuiești să faci cu omenirea.
Însă aici, sub cer, e un concurs de forțe
De la care Tu, Doamne, parcă ți-ai dus privirea.

Ascultă-al lumii freamăt! Ascultă Universul!
Care azi, pentru oameni, e parcă limitat...
Nimic nu ne ajunge...greșit ne este mersul...
Pământul e ca Tine...de toți abandonat.


RĂSĂRITUL

Cât de timid înaintăm în absolut
Și cât de-anevoios drumul ne pare,
Atunci când în speranțe ești pierdut,
În noua zi, iar, soarele apare.

Și-oricât de greu te-ar apăsa trecutul,
Și-n ochii celorlalți ești un înger căzut,
Să nu uităm nicicând că răsăritul
În fiecare zi, e un nou început.

Cât de măreț se-nalță dintre munții
Ce-adăpostesc enigme milenare,
Și dă blândețe inimii și minții
Iar în final, nimic nu ne mai doare.

Nici vorbele ce se vor înțelepte
Și care vor să taie-n carne vie,
Ieșind din guri cu sufletele mute...
Dar ura mea nu pot s-o mai învie.

Am îngropat-o-n cimitirul vieții
Adânc,  cu slujbe și c-o lumânare
Și m-am rugat să ne transforme sorții
În bunătate și în alinare.

S-a dus cu noaptea și cu asfințitul;
A dispărut în magica uitare,
Și m-a găsit, curată, răsăritul
Într-o lumină plină de splendoare.

Cam ca o zi e viața noastră toată
Cu răsărit,  ploaie, nori sau furtună.
Sfârșind apoteotic toate, iată
Într-un apus tronat de sfânta lună.

MIRESME DIVINE

Din aceste poetice încăperi lacustre
Prin ferestrele calde-ncărcate de timp,
Mireasma născută din flori de anotimp
Îmi întinde sfios o mirifică luntre.

Confuză din fire, îmbătată-n parfum,
Aș vrea să plutesc ușor peste apă,
Să-mi fac din petalele roșii o capă
Și-apoi să mă-nalț în perdeaua de fum.

Dar parcă mirosul acesta angelic
Trimis de departe, din grădina din cer,
Nu-l poate-mbăta pe-al meu temnicer
Ce-n inima-i neagră se-opune eroic.

Și cad în visare, ținută pe palme
De stropii de apă și florile vii,
Ce-n mine sădesc simțiri de copii
Și suflu divin, în venele calde.

De sus mă privesc, în locul magnific
Nu vreau să mai plec, sunt parte din el;
Fiindcă fiecare-și dorește-un castel
Cu-aromă de înger... și cu aer biblic.

 PUNCT DE VEDERE

Oameni, chipuri, actori sau măști...
Orbecăind prin viață,  prea grăbiți,
De prea puține ori îndrăgostiți
Și-aproape niciodată fericiți.

Statistici, diagrame, ecuații..
Romanul eronat al vieții noastre,
Ce ne constituie în triste castre
De entități ce plăsmuiesc dezastre.

Justiție,  dreptate, echitate..
Cuvinte prea confuze pentru noi...
Cu suflete-aruncate în gunoi,
Și nulități care se vor eroi.

Articole, compuneri și mesaje...
Neadevăr malefic prin ziare,
Scrise brutal din simțăminte-avare,
În vremuri tulburate și bizare.

Secunde, ore, zile, săptămâni...
Iar noi, stăpânii lor, le irosim.
Nimeni nu ne-a-nvățat să le trăim
Și-ncet - încet...încetăm să mai fim.

LEACUL LUI DUMNEZEU

Trimis-a Dumnezeu pe pământ, un răvaș
În care ne întreabă: "De ce atâta ură?"
Și cum se face oare, că în al Lui lăcaș
Vin atât de mulți oameni, numai de umplutură?

Și unde-și are locul a vieții mare carte,
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea ?
Când noi, cităm cu patos din scrierile sacre,
Însă purtăm în inimi, nimic; doar goliciunea?

Ne naștem fiecare din mamă și din tată.
Și respirăm cu viață, același aer, toți.
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,
Însă unul cu altul, suntem niște netoți.

EL "fraților" ne zice, în cântările sale,
Și cum "unii pe alții" mereu "să ne iubim",
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,
Ce le spunem din gură,  însă nu le simțim.

EL ne-a lăsat pământul,  și aerul și apa
Plante și animale, să ne putem hrăni,
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.

În vreme de restriște, EL a trimis potopul
Și s-a căit...caci omul, pe care-l zămisli
Era doar răutate....și-a gândit epilogul:
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.

Se caută savantul care poate-o să poată
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.

Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,
Privind în continuare mult dincolo de noi;
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:
"Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!"


DOR DE CEAHLĂU

Există-un loc în lumea noastră unde-l aud pe Dumnezeu;
Este un munte ce rămâne și astăzi, universul meu.
Acest colos cuprins de vrajă, urcând pe vârf, căzând în hău,
O nestemată pentru mine este iubitul meu Ceahlău.

Muntele sfânt,  Olimpul nostru, scăldat în dumnezeiești raze
Privește trist și-ngândurat ale-omenirii metastaze.
Iar sus pe Toaca, între ceruri, așezământul elizeu,
Ne pune sufletele grele în mâinile lui Dumnezeu.

Ce simțăminte-nălțătoare îmi trec prin suflet, ca o boare
Când pasul obosit mi-ajunge în vârf,  pe Ocolașul Mare!
Acolo, cerul și pământul se întâlnesc în veșnicie
Și voci dumnezeiești, uitate, prin părul despletit 'mi-adie.

Cărările bătătorite de rădăcinile-ancestrale
Mă-ntorc în paginile scrise despre istorii milenare;
Iar drumul greu mi se preschimbă, în basm, așa...ca într-o vrajă.
Ce dor imens mi-e de Ceahlău...ce dor îmi e de sfânta strajă...

FABRICA DE TIMP

De ce n-ai făcut, Doamne, o fabrică de timp?
Cel mai râvnit produs din viața omenirii...
Pierdut fără recurs, de multe ori deplâns...
De ce n-avem o șansă în taina nemuririi?

De ce cu-atâta drag, ne-azvârli flagrant în lume?
Puternic angrenați în val-vârtejul spasmic...
Și ne îmbeți, șarmant, cu dimineți senine...
Pe care noi, nătângii...le îmbrăcăm în plastic...

De ce suntem plătiți cu toxice monede,
Îmbolnăvite cronic de-afecțiuni letale?
Căci vezi cum toate-acestea...bucurii efemere,
Ne-ndepărtează grav...de cele sfinte...ale Tale.

De ce și azi ne lași, după-atâtea istorii
Scăldate-n uneltiri și-n lupte pentru-arginți,
Să irosim magie din suflete frumoase,
Și-apoi s-o preschimbăm în boală pentru minți?

De ce nu faci, Tu, Doamne, o fabrică de timp?
Ca să îl poți da gratis, celor ce nu-l mai au...
Căci dintre toți, doar ei... sunt cei ce-au înțeles
Că doar atât ar vrea...din tot ce-odată-aveau...