Prima și cea mai importantă funcție a scrisului este, după mine, cea cathartică, fiindcă este o manifestare sinceră a nevoii omenești de eliberare de tensiuni adunate, de preaplinul lăuntric. Se întâmplă, deseori, ca acumulările de acest fel să fie determinate de suferințe fizice, teribile pentru „preajmă și purtător” (ca să folosesc niște cuvinte ale unui personaj din teatrul blagian), însă rezultatul lor, transferat în afara omului, în scris, de pildă, să-l înalțe pe damnat, să-i anuleze, în ochii celorlalți infirmitatea ori să i-o facă invizibilă.
Am cunoscut, întâmplător, nu de mult, un tânăr de optsprezece ani, așa am înțeles, Sebastian Remus Crăciun, care mi-a făcut o impresie aparte și nu neapărat pentru că este prizonierul unei maladii cumplite. De loc, parcă, din Câmpulung Moldovenesc (sau Gura Humorului, nu am reținut), tânărul diagnosticat cu o boală înspăimântătoare chiar și prin denumire (tetrapareză spastică), este, în pofida acesteia, un om optimist, cu o atitudine tulburătoare pentru oricine nu se află în situația lui, atât de încrezător în viață, încât, culmea! el oferă celorlalți din entuziasmul și puterea lui de a iubi lumea: „Beți din inima mea!”, îndemna într-un vers al unei poezii, pe care a rostit-o în contextul în care l-am întâlnit și despre care spunea că este inedită.

 Prin urmare, scrie. Am înțeles că a început să-și pună gândurile, frământările, emoțiile în versuri de pe la zece ani – sau poate mai devreme –, ca să poată să-și plătească terapiile… Dar, sunt convinsă, scrisul lui nu este încurajat de ceilalți din jur și de cei care l-au citit sau auzit (pentru că la întâlniri cu publicul băiatul recită, de fapt le rostește firesc, asemenea unei confesiuni), așa cum poate s-ar crede, din politețe sau din compasiune, fiindcă Sebastian Crăciun, până la această vârstă și în condițiile date, știe să coroboreze talentul și cunoașterea, a acumulat și acumulează cultură autentică, pe care o trece prin gândul său, prin potențialitățile personalității lui. De altfel, a și mărturisit, în întâlnirea de care spuneam mai sus, că este pasionat de filosofie și de teologie, aspecte demonstrabile și prin cartea lui „Aș vrea să știu”, apărută la Editura SMArt din Gura Humorului, în 2019, în care se remarcă, de la început și pe tot parcursul ei, sinceritatea cu care autorul își asumă nu numai starea deosebită, ci și condiția umană, căreia îi subsumează propria existență, cu toate ale ei.
În consecință, tânărul, maturizat mult prea devreme de drama vieții lui, își exprimă nu doar neliniștile personale, ci, prin profunzimea lor, se face purtătorul de cuvânt al omului, în general, care-și conștientizează precaritatea destinului și, totuși, nu acceptă să capituleze în fața lui, în pofida fragilității cu care a fost înzestrat. Spre exemplu, în poezia din debutul volumului și care-i dă titlul, Sebastian Crăciun își formulează psalmic („Arată-mi, Doamne, calea ce duce la răspuns”) concepția de viață, convingerea că, indiferent de datele existențiale, omul trebuie să rămână ferm pe drumul cunoașterii, singurul care îi poate umple golul creat de suferința nu numai pricinuită de boala în sine, ci și de, să le zicem, deficiențe creaturale, de vreme ce, constată poetul, ființa este dominată de condiția ei dihotomică: „Aș vrea să știu ce demoni ne controlează firea, / Ascunși în fiecare și-n oricare din noi, / Aș vrea să știu ce răuri ne strică nemurirea, / De ce sortit e omul la lipsuri și nevoi. // De ce găsim odihnă în crime și dezastre / Și cum de, mici la suflet și negri ca tăciunea, / Cu spatele la ceruri, totuși, visăm la astre, / Suntem atei din fire, dar așteptăm minunea”.
O particularitate a construcției cărții de față este prezența, după majoritatea textelor care  o compun, a unor pagini eseistice, un fel de continuare a gândurilor din poezii ori corolar al lor, pe teme filozofico-religioase, în general, care, de asemenea, traduc atât îngrijorările ființiale adunate într-o viață atât de scurtă, însă densă în evenimente-încercări, cât și  trecerea autorului prin scrieri în care este se află o parte a spiritualității umane, despre care el a citit și în notele respective, caută să le explice și să și le explice („Religiile, ca și oamenii, se nasc, trăiesc și mor. Religiilor moarte li se spune mitologii”). Spre exemplu, plecând de la definiția de dicționar a filosofiei, după ce o analizează și face referire și la ortografierea cuvântului, cu „s” sau „z”, ajunge la propriile concluzii: „…eu mă întreb: ce e filosoful altceva decât iubitorul de întuneric în care el să facă lumină?
Dacă pe Pământ ar domni o înțelepciune absolută și luminoasă, cine ar mai avea nevoie de el, omul presupunerilor?
Până la o definiție cu care să fie de acord toată lumea, filosoful, cu orice literă s-ar semna într-un nomenclator ipotetic, rămâne omul unui veșnic <<Aș vrea să știu>>”.
Animat de iubire, deci de credință în Dumnezeu (fiindcă, după cum citează, „Cine nu iubește n-a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”), mărturisește că își pune viața în mâinile Lui („Te voi urma oriunde vei vrea și mă vei duce / Căci vreau în astă viață să văd, să-nvăț, să știu, / Să aflu, deci, răspunsul acela de răscruce: / De ce-i omul cum este, eu asta vreau să știu”) și comentează aspecte biblice, dând unora dintre poeziile sale tentă de predică („Ne naștem pământ și țărână / Și tindem să fim cineva, / Uităm să ne ținem de mână… / Mereu ne grăbim undeva.// Rămân faptele spre mântuire / Sau poate spre-a noastră osândă, / De n-am dăruit cu iubire / Sau vrut-am în toate dobândă.”), prin care îndeamnă la asumarea firească, responsabilă a tuturor încercărilor cu care se confruntă fiecare. De exemplu: „Atunci când ești nemulțumit / De cei din jurul tău, / Privește unde ai greșit, / De te-au lăsat la greu”.     
Și, totuși, imprecativ, izbucnește într-o tiradă, invocând maladia nedreaptă și nemiloasă („o, boală blestemată”; „Din viața mea ai rupt atâtea file, / Atâtea nopți și tot atâtea zile, / Atâtea răsărituri ce se scurg, / Încât mi-a mai rămas doar un amurg”), iar, altădată, se revoltă chiar și împotriva lui Dumnezeu, poeziile având ecouri argheziene.
Redau, în finalul acestor rânduri, integral atât de tulburătorul psalm („Ție, Doamne”), ce-i exprimă disperarea, ținută, de obicei, în frâu: „Ce-ai avut, aș vrea să știu și eu, / Preasfinte și Mărite Dumnezeu, / De-ai luat în râs întreaga viața mea, / Ce-ai vrut să demonstrezi, Măria Ta? // Te-ai îmbătat probabil cu nectar, / Când îți cânta vreun înger lăutar, / Și ți-a venit apoi să joci barbut, /Pe-un haos cum n-a fost de la-nceput… // Și haosul…, deci miza ăstui joc, / Bazat doar pe destin și pe noroc, / A fost (surpriză!)… existența mea, / Dar nu prea cred că ție îți păsa. // Cum sunt cam săturat de rugăciuni, / De tot sperat și așteptat minuni, / Am să-ți propun și eu un fel de joc, / Cu reguli stabilite-acum, pe loc. // Ascultă: ce-ar fi să fii un biet actor, / Iar eu să fiu nemuritor, / Să fiu adică eu un Dumnezeu / Și tu să fii ce sunt acum eu? // Un Dumnezeu olog și cocoșat, / Un cerșetor ce-a fost cândva-mpărat / Și a rămas cu titlul, biet moșneag, / Un Dumnezeu ca un țigan pribeag. // Eu titlul nu ți-l iau, îl vei avea. / Doar nemurirea mi-o doresc a mea. / Și dreptul la miracole, ți-l las… / Este cadoul meu de bun rămas. // Vreau chiar să poți să-i vindeci pe bolnavi, / Să-i slobozești pe cei care sunt sclavi, / Să-ți spună toți cât ești tu de divin, / În timp ce viața îți va fi un chin. // Tu ai să-i vindeci, cum am spus, pe toți, / Dar orișicât ai vrea n-ai să mai poți / Să vindeci ce te doare – viața ta… / Ce chin mai mare ai putea avea? // Oricum, îți dau mai mult decât mi-ai dat, / Dar mila mea avea-va gust sărat, / Fiindcă vei vrea, milog ca un hamal, / Să-ți vinzi în rate raiul pe un cal”.
Și, totuși, în ultima poezie din carte, dă glas încă o dată, explicit, unui gând definitoriu pentru el: „Credința îmi e drumul pe care l-am ales”, pentru că Dumnezeu „cu rost pe toate le-a creat!”