Am învăţat să mor, să trăiesc, în faţa furtunii statuie să fiu, fără să mă clintesc. Căutând lumină în steaua mea, în jurul ei s-au adunat o mie, cerul fiind luminat de o lungă şi statornică făclie. Dincolo de orice închipuire spre marea mea uimire nu simt în  fiinţă mea nici durere,  nici suferinţă. Sunt uşoară şi de razele lunii mă las cuprinsă.
        Aduc lumină în sufletul meu prin poarta prezentului, prin poarta deschisă viitorului,  iar prin poarta trecutului las amintirile frumoase să se prelingă apoi pentru pentru totdeauna, poarta să se închidă. În dimineţi cu boare de răcoare ating boabele de rouă care alunecă pe scara venită de la soare.
         Mă agăţ s-ajung acolo sus făr' să mă clatin, făr' să am teamă! Cu mâinile ţin frânghiile care haotic se balansează având direcţie numai una, s-ajung de unde mi s-a întins mâna! Da, la fiecare treaptă am plătit multă vamă asemeni trecerii de la viaţă la moarte. Numai aşa se trece în altă realitate!