Din antichitate și până în zilele noastre, problema credinței și a necredinței a frământat întreaga omenire, de la omul simplu și până la cele mai mari genii ale sale.
În  exprimarea credinței și/sau a necredinței se folosește frecvent noțiunea de „ateu”, care are sensuri dintre cele mai diferite.
Frecvente sunt cazurile în care, într-o conversație, persoanele folosesc, distinct fiecare, noțiunea de „ateu”, (1) fie cu sensuri dintre cele mai diferite, (2) fie cu sensuri ambigui, neclare, și într-un caz și în altul ajungându-se în situația „de a vorbi împreună și de a se înțelege separat”.
Am subliniat aceste aspecte pentru a se înțelege faptul că limbajul în care trebuie exprimată noțiunea de „ateu”, pentru a fi înțeleasă și însușită corect, trebuie să i se precizeze sensul cu care este folosită.
Numai că o problemă foarte mare este și cea cu a cunoaște sensurilor cu care circulă noțiunea de „ateu”.

Nu poți folosi corect noțiunea de „ateu”, într-o conversație și/sau în caracterizarea unei persoane, (1) dacă nu-i cunoști sensurile acesteia aflate în uzul curent și (2) dacă nu cunoști care este sensul corect care trebuie folosit în acea conversație și/sau în caracterizarea persoanei respective.
Scopul articolului de față este de a prezenta principalele sensuri pe care le are noțiunea de „ateu”.

1. Oameni care nu cred în Dumnezeu. Aceștia caută răspunsuri la originea și la evoluția universului și a omului, au studiat Biblia, teoria creației (conform căreia Universul și omul au fost create de Dumnezeu), dar ei nu cred în Dumnezeu.

2. Oameni care trăiesc ca și când Dumnezeu nu ar exista. E nu studiază și nici nu caută răspunsuri la originea și la evoluția universului și a omului, nici pe baza teoriei creației și nuci pe baza teoriei evoluționiste (a evoluției omului prin selecție naturală).

3. Gânditori liberi și nonconformiști, adică „liberi cugetători”, care nu s-au supus regulilor stricte ale religiei și care au căutat să afle ceea ce Biblia consideră că este de nepătruns. Ca simbol al libertăţii de gândire este Giordano Bruno (1548 - 1600). El a fost condamnat și ars pe rug de Inchiziție (din cadrul Bisericii Catolice) pentru concepția sa panteistă (care identifică pe Dumnezeu cu întreaga materie și cu universul) și pentru convingerea sa asupra infinității universului, idei considerate eretice. Numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a interzicerii cunoașterii de către inchiziție. Alături de Giordano Bruno, persecutaţi de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze sunt și Nicolaus Copernic (1473 - 1543), care a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar și Galileo Galilei (1564 - 1642), pentru teoria sa conform căreia Pământul se mișcă în jurul Soarelui iar Universul este mai mare decât sistemul nostru solar şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente.

4. Oameni pentru care problema lor nu este atât de mult Dumnezeu cât aberantele credințele religioase despre El, care jignesc facultatea sacră a rațiunii, fapt pentru care asemenea superstiții și fanatisme trebuie înlăturate. Printre primii care au promovat aceste idei a fost Baruch Spinoza (1632 – 1677) care avea credința în Dumnezeu, dar nu în cel din Biblie. Baruch Spinoza a susținut că există o singură substanță, care este Dumnezeu, dar acest DUMNEZEU este Unic în tot Universul, Etern, Infinit și Indivizibil, care este  identic cu NATURA și dizolvat în natură (care ea însăși se creează pe sine și se dezvoltă). Această concepție a fost însușită de numeroși filozofi și oameni de știință, printre care și de Albert Einstein (1879 - 1955). Cu toate că Spinoza era evreu, pentru asemenea concepții el a fost alungat (cu mari blesteme ) de evrei din sinagogă.

5. Multe genii ale omenirii, studiind cu temeinicie Biblia, au ajuns să fie revoltați de ce scrie în aceasta și să considere că Dumnezeu este un tiran, un Despot divin, o zeitate barbară, „o crimă împotriva vieții”. Printre aceștia se numără Hegel (1770 - 1831), Kant (1724 - 1804), Nietzsche (1844 - 1900). Spre exemplu, Nietzsche considera că Dumnezeu este demn de milă, absurd și „o crimă împotriva vieții”, fapt pentru care (și) într-o carte „a proclamat moartea lui Dumnezeu”.
Aceste afirmații, fiind de o gravitate extremă (ți se zbârlește părul numai când le citești/auzi), necesită cunoașterea fie și numai a câtorva dintre numeroasele argumente aduse de aceștia, precum cele de mai jos (sublinierile îmi aparțin):
1) numeroasele absurdități existente în Biblie, precum că „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.”, conform Geneza 2:7;
2) inadmisibile discriminări care sunt în Biblie, precum:
2.1) discriminarea în „facerea femeii”, care nu a fost creată ca egală a bărbatului, din țărâna pământului, ci dintr-o coastă a acestuia, conform Geneza  2:21,22;
2.2) discriminarea dintre popoare: „Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor[…]” și „[…]ei vor fi poporul Meu,[…]”, conform Ezechiel 37:23, dar și în Ieremia 24:7; 32:38 etc.;
3)  numeroasele crime săvârșite de Dumnezeu pentru a sprijini poporul Său ales. În numeroase versete, Dumnezeu se comportă ca și cum ar fi un om obișnuit, cu interese personale, cu capricii, cu comportări discriminatorii, coautor la genocidele săvârșite de poporul Său ales !?, precum în:
3.1) „2Împărați:31,35”: „31[…]Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.” „35 În noaptea aceea, a ieșit îngerul Domnului și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci și cinci de mii de oameni. Și când s-au sculat dimineața, iată că toți erau niște trupuri moarte.”
3.2) „Judecătorii 3:28-29”: „28El le-a zis: «Veniți după mine, căci Domnul a dat în mâinile voastre pe vrăjmașii voștri moabiți.»[…]. 29 Au ucis atunci aproape zece mii de oameni din Moab, toți voinici și viteji, și n-a scăpat unul.”;
4) gravele greșeli și regretate făcute de Dumnezeu în facerea primei omenirii, de până la Potop, pe care a și ucis-o în totalitate, cu excepția celor 8 membrii ai familiei lui Noe, conform următoarelor versete din Geneza  6:5-7:
„5 Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.
6 I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.
7 Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”
După uciderea întregii omeniri, prin Potop, din cei 8 membrii ai familiei lui Noe s-a născut a doua lume (cea de după Potop), care s-a dovedit și se dovedește și mai rea (decât prima).
Prin Apocalipsa lui Ioan, i se prevede și acesteia sfârșitul, după care va avea loc întoarcerea lui Iisus și începerea unei noi lumi. Spre exemplu, în  Apocalipsa lui Ioan 21:1 stă înscris:
„1 Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era.” În acest verset, Ioan scoate probabil în evidenţă faptul că cerul cel nou şi pământul cel nou vor fi create din elementele purificate ale celui vechi (cel din zilele noastre), şi astfel vor fi noi în calitate, diferite. Prin urmare, cerul cel nou şi pământul cel nou sunt o nouă creaţiune, o nouă modelare a elementelor existente, nu o creaţie ex nihilo (din nimic).

6. În Coran „necredincios” nu înseamnă „ateu”, în sensul de „persoană care nu crede în Dumnezeu”, ci desemnează un om care nu Îi este recunoscător și care, deși înțelege clar ce Îi datorează, refuză să Îl onoreze dintr-o perversă ingratitudine.

7. Noțiunea de „ateu” este folosită, direct sau indirect,  de credincioșii, în special de cei fanatici, la adresa oricărei persoane care nu credea în Dumnezeu, etichetați ca dușmani.

8. Falși credincioși, ipocriți  religioși, care, efectiv și în mod real, sunt necredincioși, dar care, din dorința satisfacerii unor interese personale meschine, se manifestă ca fiind credincioși. Un ipocrit religios este un „Mefisto deghizat în credincios” precum, spre exemplu, o persoană care, după ce a scris o carte ateistă, se roagă la Dumnezeu să-l ajute să aibă succes să o vândă”. Deci, „ipocrizia religiosului este expresia răului deghizat în bine”.

9. Grave erori se fac în folosirea noțiunii de „ateu” din cauză că nu se face distincție între ceea ce este un „ateu” față de o persoană dint-o altă religie (dintre cele circa 4.300  de religii câte sunt cunoscute în întreaga lume). Spre exemplu, dacă într-o comunitate de ortodocși apare un om de credință „budistă”, corect este să i se spună că „este de o altă religie” și nu să fie etichetat ca „ateu”. Prea mult timp oamenii dintr-o religie au considerat credințele și practicile din celelalte religii drept eretice, ateiste, stranii. Asemenea grave erori nu se mai fac în comunitățile în care conviețuiesc oameni din mai multe (până la zeci de) religii, precum în cele mai dezvoltate țări occidentale.

10. În concluzie, noțiunea de „ateu”, având sensuri foarte diferite, este foarte important ca, într-o conversație și/sau în caracterizarea unei persoane, (1) să-i cunoaștem sensul cu care este înțeles și folosit de participanții la discuție și (3) să-i precizăm sensul cu care noi îl folosim. În caz contrar putem ajunge în situații dintre cele mai neplăcute, inclusiv de încălcare a unor prevederi legale. Este un act de conduită, morală și legală, de a respecta religia, credința, libertatea de gândire, de conștiință și de religie a fiecăruia, inclusiv (sau, în special) prin folosirea un vocabular adecvat.

11. Care va fi viitorul ateismului? În condițiile în care „inteligența artificială” ajunge tot mai mult să modifice ființa umană, prin „fertilizarea în vitro”, prin „clonarea reproductivă” etc., aceasta (fiinţa umană) va fi fabricată tot mai mult ca un artefact pe măsură, într-un uter artificial și având caracteristici alese anterior, pentru care noțiunile „religie”, „credința într-o divinitate”, „ateismul” îi vor fi străine. Un asemenea om nu va mai putea avea o credință, o religie (cu sensul pe care le cunoaștem noi azi), pentru că, de fapt, nu s-a născut în acestea și trăiește în afara acestora. (A se vedea în acest sens Jacques ATTALI „Scurtă istorie a viitorului”, editura Polirom, 2016, pg. 218 – 221.)

Noțiuni ajutătoare în înțelegerea celei de „ateu”

Teismul îl consideră pe Dumnezeu ca fiind personal, prezent și activ în guvernarea și în organizarea lumii și a universului.
Deismul recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și de islam. Creștinismul, care își are originea în iudaism (ca și islamul), s-a divizat în catolici, în protestanți și în ortodocși, fiind religia cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți în întreaga lume.
Monoteismul este credința într-o singură forță divină, în Dumnezeu în cazul iudaismului, creștinismului și islamului, în contrast cu politeismul, care este credința în mai mule forțe divine, precum în zeii, care sunt de ordinul miilor în istoria omenirii, în care mai cred și în prezent unele popoare.

Bibliografie

Biblia, care trebuie citită, indiferent că eşti credincios sau nu, iar dacă ești credincios, indiferent cărei religii îi aparţii.
Karen Armstrong. Istoria lui Dumnezeu. Traducere din limba engleză. editura Nemira, o carte cu adevărat extraordinară.
Yuval Noah Harari. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Editura Poliom, 2017, pg: 30 - 33; 55 - 56; 179 - 196; 243;
Yuval Noah Harari. 21 de lecţii pentru secolul XXI. Editura Poliom, 2018, pg. 236 – 237  
Jacques ATTALI „Scurtă istorie a viitorului”, editura Polirom, 2016, pg. 218 – 221.