Ca pe-un alt tărâm

în dulcele mărului

ne-am ascuns

de frunze şi cuvinte

nimeni nu ne întreabă

dacă vrem sau nu vrem ceva

pentru că paşii noştri nu se aud,

tristeţile noastre nu se văd,

toţi ne aseamănă cu nişte arbori.


Lângă mine, simt un gol adânc şi nesfârşit. Ce stra­nie mi se pare această întoarcere ! Cât de ireală ! Cât de mică pare gara şi cât de tristă ! înainte m-aş fi lăudat cu această gară oricui, acum, însă, parcă se schimbase totul. Câtă singurătate ! Ce pustiu ! Totul se schimbase, se lărgise, se întinse în toate părţile, într-un fel neînţeles. Oraşul acesta, de un cenuşiu palid, are ceva nepământesc. Este un oraş, pe care ţi se pare că-l vezi tot timpul într-o lumină palidă, de negăsit nici noaptea, nici ziua. Este aşezat pe un deal verde, dar verdele nu aparţine acestei lumi şi este înconjurat de ziduri şi bastioane masive, pe care nu le pot asalta nici un fel de maşini sau instrumen­te de război, născocite de mintea omului.

Casele şi blocurile acelea cenuşii nu sunt făcute din nici unul din soiurile de piatră sau betoane cunoscute zidarilor, aspectul lor are ceva înspăimântător şi nu-ţi poţi da seama ce fel de oameni ar putea locui în ele.

Se înserează. în timp ce mă îndepărtez de gară, mă trezesc vorbind singură:

— Cum ajung acasă, fac o baie şi mă întind. Principalul este să ajung.

O senzaţie neobişnuită pune stăpânire pe mine. O simt cu o intensitate ce-mi arde respiraţia. Simt că mă înăbuş şi mă opresc lângă un plop din marginea străzii. Nu mai pot ! Cineva mă strigă, mă caută prin întunericul şi violenţa amintirilor. îmi simt nervii încordaţi. Aproape că îi văd, subţiri şi albi, ca nişte fire de aţă. De fapt pot să iau şi autobuzul, am şi posibilitatea asta. Măresc pasul. Văd de la distanţă lumina unor faruri. Autobuzul. S-ar putea să-l prind. Fug. Aud vuietul autobuzului. Mă urc. Drept deasupra mea, în acoperişul maşinii, observ o fereastră fumurie. Pentru fiecare lumină care rămâne în urmă, alta iese în întâmpinare. Mă grăbesc să cobor şi mă opresc în faţa unui bloc, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

Aproape că nu mai recunosc blocul în care locuiesc, un bloc cu patru etaje, iar lângă bloc, în colţ, un restaurant. Seara restaurantul începea să se umple aproape totdeauna de aceiaşi clienţi, oameni dornici de-un grătar, de-un vin bun...

Câţiva aveau un chef nebun să se îmbete. Aceleaşi veniri şi plecări, o masă era schimbată cu alta, aceleaşi feţe, jumătate neliniştite, jumătate pline cu o bucurie prefăcută. De la fereastra camerei, spectacolul putea fi perfect urmărit. O singură figură mai interesantă: un bătrân uscăţiv, stând ore întregi lângă un pahar, privind fix.

Să plec mai repede de-aici! Ce-aştept ? Vreau să mă întind. Ce plăcut e să dormi ! Dar înainte de toate, vreau să beau un pahar cu apă.

Deschid uşa apartamentului, purtând în suflet o teamă, ca atunci când eşti aşteptată de cineva. Inima îmi bate puternic, gata să-mi spargă pieptul. în faţa ferestrei se află biroul plin de cărţi şi hârtii. Biblioteca se găseşte în dreapta. Patul este acoperit cu două blănuri de urs, primite în dar de la unchiul Augustin, pădurar de meserie. Deci parte şi alta a patului dublu, se găseşte câte o noptieră din lemn de nuc. Deasupra patului, un tablou mare îmi atrage din nou atenţia, deşi îl văzusem de mii de ori. Pe birou se găseşte o fotografie înrămată. O privesc câteva clipe, apoi încep să mă dezbrac, nu înainte de-a bea un pahar cu apă rece din bucătărie, pe care mi-l dorisem atât de mult. Totul a rămas neschimbat în lipsa mea. Privirea mi se îndreaptă, din când în când, spre fotografia de pe birou. Bărbatul mi se pare mai frumos ca oricând şi el este acum departe, foarte departe de mine, sau cine ştie, poate este aproape, foarte aproape de mine, ascuns privirilor mele, ca o fiară pândind gata de atac, iar eu mă simt lipsită de apărare, vulnerabilă. O nelinişte ascunsă pune stăpânire pe mine, ca o demenţă. Această nelinişte o cunosc încă de dinainte, când îmi hărţuia membrele zi de zi şi când aş fi vrut să rămân liniştită, mă muncea şi mai tare şi nu mă lăsa să mă odihnesc. Acum această nelinişte palpită în mine din nou, în trupul meu, în măruntaiele mele, undeva gata să mă facă să sar într-o apă şi să înot, ca să scap.

Cealaltă cameră o ţin închisă cu cheia. N-am intrat acolo de când plecase Valeriu. De fapt nu plecase, se poate spune mai exact că dispăruse, fără să lase nici măcar un bilet. Mai dispăruse o dată cu câteva luni în urmă, însă se reîntoarse peste câteva zile, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă gândeam, atunci, că nu i-arfi stricat câteva palme, ca să se-nveţe minte cum să se poarte. Dacă aş fi procedat aşa, Valeriu ar fi plecat din nou, iar eu aveam nevoie de el. Tabloul de deasupra patului era pictat de Valeriu şi de multe ori am vrut să-l distrug. Era o pictură stranie şi de fapt tot ce pictase Valeriu avea ceva straniu, ceva nedefinit, un fel de mister apocaliptic, întunecat, tulburător, în depărtare se puteau distinge nişte munţi acoperiţi parţial de ceaţă, un cer plumburiu ca înainte de furtună, o mare cu valuri puternice şi mari, dominată de o linişte stranie. Parcă şi vedeam pescăruşii cu gâturile lor albe, tumbele delfinilor, iar departe, la linia orizontului, silueta unor nave. în dreapta tabloului, înspre munţii învăluiţi în ceaţă, se observa un cap nedesluşit de femeie, un fel de duh al femeii, acoperind o parte din munţi şi cerul plumburiu, fără trup, fără picioare, doar ochii, gura, nasul, sprâncenele şi părul duhului, ce părea o zeiţă a furtunii. Iubesc şi urăsc totodată acest tablou. îl iubesc pentru că, privindu-l, mă simt prin acele locuri sălbatice, bântuite de furtuni. îl urăsc pentru că Valeriu este departe de tot ceea ce simt. Doar muzica mă mai răscolise în chip asemănător. Muzica mă tulbură de multe ori. însă muzica nu este ceva clar şi sistematic. Ceea ce creează muzica în oameni nu este o lume nouă, este mai degrabă un alt haos.

Stau în pat, mă uit în gol şi privirea îmi alunecă pes­te dulap, peste bibliotecă şi mă simt ca şi cum aş fi plutit cu ochii deschişi în aer. Nu-mi dau seama cât timp sunt cuprinsă de starea asta, care nu e nici somn, nici veghe. Iau ceasul, văd că e zece şi îl pun la loc pe noptieră. Mă ridic. Deschid uşa balconului şi un aer proaspăt inundă camera. 0 baie şi o ţigară. în timp ce fumez, ţinând mâna deasupra apei, compar apa aceea, care mă cuprinde şi mă leagănă, cu zilele agitate prin care am trecut, cu tumultul atâtor vorbe, cu slăbiciunile mele, cu proiectele pe care nu le realizasem niciodată. Sună telefonul. Nu mă mişc din vană, pentru că sunt fericită cu ţigara mea şi-mi spun, probabil, că dacă vreau să fac ceva, să obţin ceva de la viaţă, nu trebuie să mă leg de nimeni. Ies din vană, mă şterg şi mă privesc în oglindă. îmi amintesc de acea senzaţie neobişnuită pe care am simţit-o coborând din tren: oameni în halate albe, mese albe, scaune albe şi un copac mare alb...

Aud soneria de la uşă. Nu deschid, oricine a fi, nu deschid ! Nu vreau să văd pe nimeni! Soneria insistă. Nu ştiu cine poate suna aşa. Soneria devine ameninţătoare, îmi iau halatul în cele din urmă şi deschid.

  • Bună ziua, doamnă lulia, spune femeia din pragul uşii. Cum vă simţiţi ?
  • Destul de bine, răspund, însă nu-mi amintesc figura acestei femei.

 

  • Când aţi sosit ?
  • Aseară...

— Dacă aveţi nevoie de ceva, pot să vă ajut... Poate vă simţiţi obosită şi slăbită după...

Rămân şocată la ce spune femeia.

— Nu, mulţumesc, hu vă deranjaţi, răspund, încercând să par amabilă şi să nu cumva să râd, aşa cum am obiceiul, de persoanele prea insistente.

După ce pleacă femeia, merg în baie şi mă privesc în oglindă mai atent. Din faţă nu se observă nimic deosebit, însă, când îmi ating capul în partea dreaptă, simt o durere puternică. Pipăi cu mâna părul scurt şi simt rana.

Mi se pare foarte ciudat vecinul de alături, cu nişte ochi mari adânciţi în orbite şi buze uscate. Dimineaţa, întorcându-mă de la cumpărături, mă salută şi spune:

  • Ce mai faceţi ? Mă bucur să vă văd după atâta timp. Să ştiţi că mi-aţi lipsit. De ce vă uitaţi aşa mirată la mine, nu mă mai recunoaşteţi ?
  • Ba da, răspund eu, speriată de ochii lui mari şi de faţa zbârcită.

Am senzaţia că vorbesc cu un cadavru.

— A fost grea operaţia ? se interesează bătrânul. Nu-i răspund. Ezit, gândindu-mă aiurea. Bătrânul mă

priveşte insistent, aşteptând un răspuns. De câteva clipe, nu scoate un cuvânt. I se pare că tac de-o veşnicie.

— Doamnă Iulia, vă simţiţi bine ? întreabă bătrânul, cu voce scăzută.

— Da, mă simt bine...

Se sprijină de balustradă şi vrea să mă ajute să urc.
îl privesc în ochi şi-i spun încurcată, buimăcită, aproape
ofensată:?

— Nu, mulţumesc, sunt puţin ameţită. Mă descurc şi singură.

Bătrânul urcă scările încet, uitându-se înapoi. îl urmez şi mă opresc la fiecare cotitură. Simt un fel de ameţeală. Ajung în faţa uşii şi mă sprijin de clanţă. Văd uşa întoarsă şi pereţii albi. Intru şi găsesc un bilet care mi-a fost pus sub uşă. Mă întind în patul din sufragerie. Citesc biletul: „Am plecat cu gândul de-a nu mă mai întoarce niciodată. Darte iubesc... Poate că acum ai nevoie de mine. Aşteaptă-mă cu o cafea. Valeriu."

Din visele mele ştiam ce simte Valeriu. în visele mele apăruse un bărbat, .un bărbat pe care îl iubeam, semănând cu Valeriu, dar şi cu tata, şi totuşi altfel, un bărbat care mă respingea cu hotărâre. Dincolo de vorbe, bărbatul plângea cu amărăciune şi plânse până când faţa i se umflase şi devenise stâlcită, o faţă de bărbat nebun, aproape imbecil. Pentru că mă iubise atât de mult plânse şi acum tre­buia să mă vadă cum îl trădez. Aşa spunea bărbatul în vis: eu îi trădasem iubirea lui cea mare, iar el, deznădăjduit, trebuise să se ducă în iadul cel veşnic, respins la rândul lui, respingându-mă şi pe mine, din cauza sufletului meu întunecat, îngrozitor. Chipul bărbatului îmi amintea de Valeriu, de tata, de bărbaţii pe care i-am cunoscut demult.

Imagini ciudate îmi fulgeraseră prin faţa ochilor şi fiecare imagine o înlătura pe cea dinaintea ei.

în vis eram teribil de supărată. Am pus mâna pe braţul bărbatului, spunându-i:

— Dar te iubesc. N-ai încredere în mine ?

însă bărbatul, care dintr-odată păruse mai bătrân, îşi ferise braţul de atingerea degetelor mele şi se depărtase de mine, aşa cum mi se păruse în vis, către iadul cel veşnic şi mohorât al celor respinşi.

Mă uit pe geam. Plouă de ceasuri întregi. Dar forţele cerului încep să se epuizeze. Potolirea ploii mă înviorează şi mă hotărăsc să fac o plimbare pe străzile spălate de ploaie, nu înainte de a-mi lua umbrela, nu din cine ştie ce superstiţie, dar, de fiecare dată când îmi iau umbrela, nu plouă. (Prima oară când am venit în oraş ploua şi nu aveam umbrelă).

Singurul lucru pe care l-am văzut în spatele gării era un soclu uriaş, pe care nu se găsea nimic. Acolo trebuia instalată o statuie, dar nimeni nu se gândise la ea. Prin oraş, mai sunt câteva socluri, unde statuile lipsesc şi pe blocurile cenuşii de piatră cresc licheni galbeni şi ţopăie păsările. Din străzile ce alcătuiesc cartierele vechi, răsar, zdrenţuite şi negre, rămăşiţele turnurilor şi fortificaţiilor ce ocroteau oraşul. Din hornuri strâmbe, ies dâre de fum, ce împung oblic cerul, rare, ca pilonii aproape invizibili, aproa­pe erodaţi, ai unui fost oraş suspendat, care în loc să intre în pământ, ca toate cetăţile dispărute, decimate de holeră, ciumă sau pârjol, s-a ridicat încetul cu încetul, pără-sindu-şi temeliile greoaie, galeriile subterane, secrete, pierdute în pământ, ca nişte oseminte încrucişate.

Nedumerită trec prin întuneric. Nori negri mai persis­tă pe cer. Casele par vii pe dinăuntru, însă chipul lore mort. Nu mai plouă. Merg înainte şi privesc în jurul meu în întuneric. Lângă o poartă, pe scări, stă ghemuită o fiinţă. Mă aplec să-i văd faţa. Un bărbat fără un ochi, cu gura strâmbă, stă pe genunchi cu o vioară. Fug. întunericul nopţii îmi străpunge ochii. Mă cuprinde o spaimă cumplită că aş putea orbi şi eu. Şi totuşi vioara îmi aminteşte de cineva... Mă opresc în faţa unei case. Cunosc această casă pustie, ale cărei ferestre sunt zidite. Sau poate că n-o cunosc, doar mi se pare... La o fereastră văd o lumină verde care mă atrage ca un magnet. Urc scările. Din loc în loc ard lămpi ciudate. Coridorul lung n-are nici o ieşire. Par captivă. Vreau să fug, dar nu mai găsesc scările. Bâjbâi de-a lungul pereţilor, pentru că dintr-o dată lămpile acelea ciudate... în cele din urmă găsesc o uşă ce duce într-o încăpere întune­coasă. E rotundă ca o căldare cu sânge. închid ochii. De fapt orbisem.

Când am intrat în baie m-am dezbrăcat şi m-am privit goală în oglinda cea mare. Nu ştiu ce privesc sau ce caut. Totuşi am aprins becul, astfel ca lumina să cadă din plin pe mine. Altădată, mi se păruse că am o înfăţişare plăcută, ademenitoare... Dar acum sunt demodată, prea femeie, prea asemenea unui bărbat. în loc să mă maturizez în curbe închise, trupul meu se lăţise, devenise aspru. Totuşi graţia mea putea fi numită frumuseţe. Sunt ca o plantă, care n-are destul soare, lumină şi căldură.

Am intrat în vană şi am rămas în apa fierbinte. O baie şi o ţigară mă fac întotdeauna să-mi recapăt forţele.

Când o fiinţă primeşte o lovitură violentă, care nu ucide trupul, sufletul parcă se vindecă în acelaşi timp cu trupul. Dar nu-i decât aparenţă. Nu mai dăinuie decât mecanismul obişnuinţei mereu reluate. încet, încet, rana sufletului începe să se manifeste ca o vânătaie, întâi uşoară, dar care în timp devine din ce în ce mai dureroasă, până ce umple sufletul întreg. Şi când ne credem însănătoşiţi şi că am uitat, atunci teribila lovitură se simte mai tare. îmi imaginez că îl sărut pe Valeriu şi ştiu instinctiv că puterea pasiunii îi este necunoscută de când m-a părăsit. Odată ce-mi pun în gând să-l sărut, chiar şi-n imaginaţia mea, o fac din toată inima. Gura lui imaginară devine centrul întregii mele existenţe. Şi dacă asta se petrece doar cu un sărut imaginar, numai dracu' mai ştie ce ar fi fost dacă... După ce imaginea lui Valeriu dispare, mă simt uşurată şi când mă văd în pat încerc să-mi amintesc de locuri frumoase. Bărbia începe să-mi tremure, lacrimile îmi gâdilă nasul fin; plâng singură, dusă pe gânduri. Aşa plângi când te copleşeşte durerea.

Când ies după cumpărături, spre seară, mă întâlnesc cu o femeie, care mă salută, dar de care nu-mi amintesc. Femeia mă priveşte mirată şi spune cu o voce ciudată, scăzută, dar clară:

  • Aveţi nişte cărţi la mine.
  • Nişte cărţi ?

— Nu mai ţineţi minte, că mi-aţi împrumutat patru cărţi, cu câteva zile înainte de...

Nu mă străduiesc săi replic. Femeia tace. Ca să par politicoasă, îi spun:

— Am să cobor mâine după cărţi...

Glasul mi s-a schimbat brusc. Coborât, pare fără relief, de parcă n-ar fi exprimat nimic.

  • Vi le aduc chiar acum, dacă vreţi! exclamă femeia, surprinsă la culme.
  • Nu e nevoie. Vi le las de tot. Să le recitiţi. Sunt cărţi bune !

După ce fac cumpărăturile, mă reîntorc. Mai rămân un timp la fereastră, înainte de-a mă culca. Am adormit greu, am visat ceva urât, tot felul de tâmpenii şi m-am trezit lac de sudoare. După ce mi-am schimbat cămaşa de noapte, am senzaţia că cineva, fără chip, mă urmăreşte. Cineva se găseşte în apropiere. Nu se mişcă şi nu clipeşte. Mă cuprinde frigul şi-mi ascund faţa în pernă. Frigul persistă, de parcă perna refuză să mă apere şi se aliase împotriva mea. Prezenţa aceea stranie mă arde, mă apasă tot mai mult. Când îmi întorc faţa văd un copac alb. Şi deodată devin fără greutate, transparentă, redusă la nişte proporţii neînsemnate. Mă lupt cu acea prezenţă stranie şi într-un târziu o înving. îndată ce adorm, noaptea se trans­formă într-o adâncime primitoare şi nevinovată, în care nu se mai poate întâmpla nimic.

Marţi mă trezesc în uşă cu Valeriu şi sunt foarte lejer îmbrăcată. Nu îl primesc uimită, pentru că ştiu că trebuie să vină, dar nu pot spune nici un cuvânt, nu schiţez nici un gest.

—r Cum te simţi, lulia ? întreabă el, apropiindu-se. Vrea să mă îmbrăţişeze, însă eu mă trag înapoi speriată. Ca el să nu observe starea mea, spun în şoaptă:

— De ce stai în uşă ?

Valeriu intră mirat de această primire.

— Te-am aşteptat toată dimineaţa, spun eu cu vocea înfierbântată.

  • Mi-am închipuit.
  • Şi ieri şi alaltăieri... De ce-ai venit abia azi ?
  • Pentru că m-am hotărât foarte greu.

— Deci ţi-a fost greu să iei o hotărâre ? Nu te-ai schimbat deloc. Eşti un bărbat slab, Valeriu !

Ultimele cuvinte le-am spus pe un ton provocator. El rămâne nemişcat, cu mintea chinuită de întrebări.

  • Sa întâmplat ceva ? întreabă el, în felul lui aparte, încântător.
  • Nimic...
  • Ţi-e mai bine ?! întreabă din nou, aproape răstit.
  • De ce mă întrebi ?
  • Ca să ştiu cum te simţi.
  • Mi-a fost chiar atât de rău înainte ?...
  • Da, erai gata să...

Privirea lui îmi răscoleşte amintirile. Privirea aceea are parcă o strălucire de oţel. Şi când buzele lui schiţează un fin surâs, îndulcindu-i figura, eu înţeleg, fără cuvinte, impresia cei făcuse înfăţişarea mea. Se ridică în picioare şi se apropie de mine. Mă prinde în braţe. începe să mă săru­te, sărutări slabe la început, ca nişte mângâieri, apoi sărutările devin mai lungi şi lacome. Confuză, subjugată, aştept... Simt un fel de necaz nelămurit pe Valeriu, care mă învăluie ca într-o plasă de păianjen, impunându-şi voinţa lui masculină. Presimt fatal neputinţa oricărei împotriviri. Ne pipăim cu ochii. Ochii lui adânci, arzători, mă fixează. Mi se pare o muzică în glasul lui. Mă încântă timbrul acela sonor, care ascunde, în vorbe banale, o perfectă înţelegere sufletească. Gândurile se trădează în privirile noastre, care se încrucişează ca lamele săbiilor de scrimă. Nu prea avem ce ne spune, dar ochii mei, ochii lui, spun mai mult decât cuvintele.

Scap din îmbrăţişarea lui şi-l resping.

—       Nu mă chinui... Lasă-mă ! Te rog ! strig eu. Valeriu surâde brusc inundat de-o bucurie neînfrânată şi mă sărută din nou. De data asta îmi sărută ochii.

— Mai lasă-mă puţin... Nu suport ! repet eu mecanic.

Am privirea lăsată în jos, ca şi cum mi-ar fi frică să mă uit în ochii lui.

  • Hai, stai lângă mine pe pat, spun mai liniştită, cu o

nuanţă ciudată de izbândă răutăcioasă. Dar nu mă atinge !

Sunt vizibil preocupată de gânduri neliniştitoare. Valeriu mă găsise plimbându-mă prin camere, cufundată în gânduri. Eu eram mereu singură, mereu îngândurată, părăsită, într-o veşnică apăsare, umblând de colo până colo, fără încetare şi fără nici un rost.

— Ce e nou ? întreabă el nerăbdător.

— Nimic deosebit, răspund indiferentă, dar după ex­presia feţei mele îşi dă seama că, de fapt, am noutăţi şi doar atât aşteptam să vină el cât mai repede, ca să i le pot împărtăşi, însă după cum îmi era obiceiul, n-aveam s-o fac decât în cazul când mă va părăsi din nou.

Totdeauna aşa se petreceau lucrurile între noi. Mă ridic de pe pat şi mă opresc în mijlocul camerei. îl privesc încruntată. Se găseşte atât de aproape de mine şi totuşi despărţit prin zidul unei tulburări de nepătruns. Valeriu îşi aprinde o ţigară. Ţigara îi atârnă de buze. Mă schimb brusc la faţă şi buzele îmi tresar uşor.

— Ce-i cu tine ? întreabă speriat Valeriu. Eşti palidă ! Nu

spun nimic. Mă las moale în braţele lui, fără nici

0 putere. Apoi după câteva clipe, în care am din nou acea senzaţie de plutire, spun în şoaptă:

— Ţi-am pregătit cafeaua, Valeriu.

în braţele lui devin iarăşi prietenoasă, amabilă. De data asta, i se pare şi lui că sunt mult mai blândă şi potolită.

Ori de câte ori se întâmplase ca eu să-mi schimb tonul obişnuit sau expresia feţei şi să vin lângă el, în braţele lui, fie plângându-mă de cineva sau de ceva, fie numai să-l spun vreun secret sau vreo dorinţă, totdeauna îl priveam, răsfrângăndu-mi buzele şi dezvelindu-mi dinţii, cerându-i să-mi dea o soluţie neîntârziată, să-mi ia toată greutatea de pe inimă. în astfel de cazuri, adopta şi el de obicei un ton aspru şi tăios, ca şi cum ar fi vrut să mă certe şi asta, nu ştiu cum, îi reuşea totdeauna. Gravitatea şi asprimea lui, în acele momente, i se păreau necesare, iar eu nu ştiam de ce omul simte deseori nevoia de a fi certat

Valeriu rămâne nemişcat, ca şi cum s-ar fi lăsat purtat de fluxul timpului. îi observ câteva picături de transpiraţie la rădăcina părului.

— Sunt obosită, spun eu cu o voce slabă, ciudată. Vreau să dorm...

Valeriu nu spune nimic şi se retrage în sufragerie. Se aşează în fotoliu, se gândeşte la ceva, apoi se răzgândeşte, ia o carte din bibliotecă şi începe să citească.

Târziu, în noapte, aude un ţipăt, fuge în dormitor şi mă găseşte şezând în pat. Mă simt rău. îl rog insistent, chiar îl implor să mă scape. Cum stă aplecat spre mine, îl prind cu amândouă mâinile de gât.

  • Ajută-mă să scap de el ! Aruncă-l afară !
  • Pe cine ? se miră Valeriu.
  • Copacul acela mare şi alb !
  • Care copac ?

— De lângă dulap. Nu mai pot să-l văd, mă orbeşte ! Se apropie de mine...

Valeriu mă ajută să mă culc, întorcându-mă cu spatele spre dulap. După ce mă liniştesc, se culcă şi el, dar sunt sigură că rămase contrariat de felul cum l-am primit, de privirea mea, de cuvintele pe care i le-am spus şi de fapt nu înţelegea nimic.

La ora trei dimineaţa, mă trezeşte un zgomot puternic, ce pare să vină de sus, de la etajul patru. Cineva parcă bate cuie în parchet. Mă ridic din pat şi privesc pe fereastră. Cerul rămâne acoperitele nişte nori care coboară o lumină albă-argintie, ce pătrunde oblic în cameră şi desenează pe perete o pasăre cu cioc marer cu aripile întinse şi parcă mă cheamă să ies pentru a regăsi libertatea străzilor şi mirosul florilor după ploaie. îl trezesc pe Valeriu.

  • Ce-i cu tine ? întreabă el speriat. Ai vedenii sau nu te simţi bine ?!
  • Te rog să mă scapi de zgomotul ăsta... Simt că înebunesc. Nu-I mai pot suporta !

Valeriu urcă scările în pijama şi apasă pe sonerie. Se aud aceleaşi bătăi, care încep să-l scoată şi pe el din sărite. Continuă să apese pe sonerie. îi urmăresc fiecare mişcare. Deodată uşa se deschide şi un bărbat cu barbă apare în pragul uşii. îl priveşte pe Valeriu mirat.

  • Pe cine căutaţi ?! strigă bărbatul.
  • Cred că zgomotul vine de la dumneavoastră şi e trecut de miezul nopţii...
  • Dar cine sunteţi, că nu v-am mai văzut pe-aici ?
  • E normal, replică Valeriu, însă acelaşi lucru pot spune şi eu despre dumneavoastră. O ştiţi pe doamna Iulia ?
  • Da, din vedere.
  • Ei bine, Iulia e soţia mea. Dar probabil că dumnea­voastră v-aţi mutat recent şi nu ştiaţi.
  • Aveţi dreptate, îmi cer scuze. Cum spuneaţi că vă numiţi ?
  • Domnule Valeriu, am să vă fac o mărturisire, dar, înainte de toate, vă rog să intraţi.
  • Nu văd nici un rost. Şi-apoi la ora asta n-am chef de mărturisiri. Aş prefera să încetaţi cu zgomotul...
  • Totuşi insist să intraţi pentru câteva clipe.

Valeriu acceptă.

  • După cum vă spuneam, continuă bărbatul, am să vă fac o mărturisire. Sunt sculptor şi peste câteva zile am o expoziţie importantă. Trebuie să termin o lucrare.
  • Bine, dar la ora asta ?

Urmându-l pe sculptor, Valeriu pătrunde într-o cameră transformată în atelier. Intru şi eu în hol, dar nimeni nu-mi simte prezenţa. Miros de nuc şi tei. Miros de lemn uscat, în toate părţile, aşchii, scânduri, iar pe o masă de lucru, o bucată mare de lemn, scobită în partea dreaptă.

  • Lucrez la ea de câteva luni. Ce părere aveţi ?
  • Nu mă interesează. La ora asta vreau să dorm... Poate discutăm altădată.

Îl aştept pe Valeriu în fotoliu, dar el nu ştie că am fost martoră la discuţia cu sculptorul.

  • Trebuia să te culci, spune el cu faţa aspră, ferin-du-se de privirea mea. Ai nevoie de odihnă. Ce-ai făcut cât timp am fost la nebunul de sculptor ?
  • Te-am aşteptat, mint eu.
  • Ai simţit nevoia să m-aştepţi ?
  • Închipuieşte-ţi...
  • Nu-mi închipui. Te-am întrebat.
  • Iar eu ţi-am răspuns.

Se lasă o tăcere, care vrea să şteargă până şi existenţa noastră proprie.

  • De ce nu te culci ? întreabă Valeriu aproape sarcastic.
  • Nu pot să dorm. Am nişte vise ciudate, nişte senzaţii nemaiîntâlnite şi mi-e frică să stau culcată.
  • lulia, te-ai schimbat. Nu înţeleg ce se întâmplă cu tine...

El rămâne tăcut, aşteptând o explicaţie.

  • Vrei să mă părăseşti din nou ? îl întreb plină de teamă.
  • Ai nevoie de cineva să te suporte. Nu vrei să te culci ?

— Nu, prefer să rămân în fotoliu.

Întorc capul, evitând să mă mai uit la el. Resimt un fel de ameţeală tulbure, ca şi cum m-aş fi aplecat peste parapetul unui pod, dar este altceva.

Mă trezesc brusc cu o tresărire, cum poate se întâmplă cu animalele cărora instinctul le semnalizează apropierea primejdiei. întunericul îmi intră în ochi, ochii înghit întunericul, care se condensează şi se transformă într-un corp negru, elastic, maleabil, gata oricând să se dilate. Braţul lui Valeriu se odihneşte pe pieptul meu şi, minute lungi, nu îndrăznesc să mă mişc, nu de teamă că aş putea să-l smulg din somnul lui, mai mult pătrunsă de gândul ciudat că trebuie să rămân neclintită şi să ascult.

Mi se pare că Valeriu nu doarme, că se preface numai, strângându-şi pleoapele şi ţinându-şi respiraţia. Continuă să respire adânc şi rar, culcat pe-o parte, cu braţul drept ridicat în sus, abandonat unei înălţimi imaginare, cu obrazul înfundat în perna albă, cu braţul stâng întins în diagonală pe pieptul meu.

Ridic cearceaful, descoperindu-i trupul gol şi mă gân­desc că aşa în pat seamănă cu un copil. îl acopăr iar, mulând cearceaful pe formele lui. îmi vine să râd. în glas îmi răsună tristeţea păsării închisă în colivie. Ochii prind melo­dia şi strălucirea lor o răsfrâng ca pe un ecou, apoi se închid o clipă, ca şi când ar fi vrut să-şi ascundă taina. Când se deschid, umbra, umbra unui vis alunecă deasupra noastră.

Îmi amintesc de ziua acea teribilă în care plouase cu găleata. Ploaia cădea ca o avalanşă din cerul întunecat şi de pe stradă nu se auzea nici un sunet în afara vuietului monoton al şiroaielor. îmi amintesc de ropotul şi plescăiturile duşului sub care stătusem, învăluită în aburi şi în pânza sonoră a apei ce se prăvălea peste mine, ca o încântătoare cascadă. Pielea mea căpătase luciu de email şi nu mai păream atât de albă pe fundalul alb al plăcilor de faianţă aburită. Valeriu mă întrebase atunci cum de putusem suporta o apă aproape clocotită, dar eu i-am spus că un duş fierbinte îmi ia oboseala şi-mi calmează nervii. Era o explicaţie corectă, pentru că de fiecare dată, după un duş fierbinte, păream că renasc, pentru a trăi o viaţă nouă.

Valeriu îşi frământa nervos mâinile. Eu niciodată nu-l mai văzusem aşa, ca atunci. Aproape îmi stârnise mila. După ce-am ieşit de sub duşul fierbinte, am continuat să-l hărţuiesc cu vorbe crude. Mi-am vărsat tot focul pe el. El tăcea. Doream să-l încolţesc, să-l scot din sărite, să îl silesc să izbucnească. Tăcerea lui îndârjită mă exasperase, l-am aruncat în faţă dispreţul meu, dezgustul meu, pentru comportarea lui de bărbat egoist şi slab. Valeriu privea ţintă în faţa lui, fără să scoată un cuvânt. Nici nu se atinse de paharul de coniac pe care şi-l turnase înainte. L-am privit din profil. Avea ceva îndărătnic în figură. Am izbucnit din nou. Reproşuri, învinuiri, adunate timp de luni, de ani, de zile...

Speram că, în sfârşit, va reacţiona. Poate că nu era decât o simplă neînţelegere... Doream ca el să-şi deschidă inima, braţele... Eram gata să renunţ la orice, să mă arunc în braţele lui, să-i spun că-l iert. Atunci mi-a văzut ochii plini de lacrimi. Îl iubeam atât de mult... Îl înţelegeam într-un fel. Poate că el se săturase de scenele pe care i le făceam. Cu forţa pe care mi-o dăduse disperarea, am strigat hotărâtă: „Pleacă !" Dar n-o doream nici o clipă. îmi venea să-l omor şi să mă omor şi pe mine. Totul era clar. Valeriu va pleca, sigur va pleca. Va profita de prilejul pe care i l-am oferit. Poate că abia aşteptase momentul. îmi venea sâ-l lovesc şi să-l zgâriu pe faţă. Am vrut să aud din gura lui cuvinte, orice cuvinte, numai tăcerea aceea, nu. Am început să plâng în hohote. Folosisem singura armă ce-mi mai rămase şi care poate trebuia să-l tulbure.

Toată noaptea, aproape din jumătate în jumătate de oră, Valeriu venise la patul meu, să-mi cerceteze faţa. Aveam febră şi accese de delir. Spre ziuă, parcă m-am mai liniştit şi am adormit. înainte de-a mă trezi (Valeriu credea că dorm, dar eu eram într-o stare de veghe) se hotărăşte să-l cheme pe domnul Marius, doctorul din vecini. Când intră în apartament, mă prefac că mă trezesc. Se apropie de patul meu şi mă întreabă cu grijă cum mă simt. Nu-i răspund, dar îl privesc lung, cu ochii mei expresivi.

Din privirea mea, Valeriu ştie că înţeleg şi că îmi dau seama de tot ce se întâmplă. Iar faptul că nu-i răspund la nici una din întrebările pe care mi le pune, se poate explica prin firea mea închisă, necomunicativă.

Mă uit în ochii lui, fix, cu nişte ochi a căror privire exprimă nedumerire şi o curiozitate nestăpânită. Dar, tot la fel de bine, ar putea fi şi scânteierile unei enigmatice mândrii.

Valeriu pune mâna pe fruntea mea să vadă dacă am febră. Cu o mişcare uşoară, dar foarte hotărâtă, îi îndepărtez mâna, cu mâna mea slabă şi albă şi mă întorc la perete.

Domnul Marius soseşte pe la zece, aşa cum îi promise lui Valeriu. Mă examinează cu atenţie şi-l încredinţează pe Valeriu că, deşi am puţină febră, nu vede nici o primejdie şi că starea mea nu este gravă. în ce priveşte coşmarurile şi visele, domnul Marius spuse: „...acest aspect cere consultaţii speciale." îmi scrise o reţetă cu aspirină, calmante şi somnifere.

Valeriu se hotărăşte să rămână lângă patul meu toată ziua şi să mă lase mai puţin singură, până ce mă voi restabili complet. între timp, adorm din nou. Gem Şi tresar în somn. Uneori scot câte un ţipăt de groază şi mă trezesc. Lui Valeriu i se pare că-l privesc cu ură, ca şi cum mi-ar veni greu că se ocupă de mine. Acest lucru îl doare pe Valeriu. Când mă trezesc, îi cuprind gâtul cu amândouă mâinile. Tot ce-am simţit în ultima vreme pentru el răbufneşte în mine, într-un elan nestăvilit. El înţelege ciudata îndârjire a inimii mele, care până acum se ascunse sfioasă şi de aceea, cu atât mai puternic, cu atât mai nestăvilit, se cerea manifestată, ajungând, în cele din urmă, la această manifestare tumultuoasă, inevitabilă, când întreaga mea făptură simte nevoia de-a se abandona imediat unei cerinţe de recunoştinţă, de dragoste, de lacrimi şi de mângâieri.

Deodată încep să plâng în hohote, până când fac o criză de isterie, lovindu-l peste cap, peste faţă, peste gât. Cu greu reuşeşte să scape din înlănţuirea mea. Suspin mult timp aşa, cu faţa ascunsă în pernă, ca şi cum mi-ar fi ruşine să mă uit în ochii lui. Valeriu încearcă să nu mă mai chi-nuie cu întrebările. Are o fire aprinsă, dar ştie să-şi învingă pornirile, o fire plăcută, dar obişnuită să se retragă în sine, la adăpostul unei măşti inaccesibile. Câteva momente nimeni nu scoate o vorbă. Fiecare ne rumegăm propriile gânduri. Pe el îl frământă gânduri apăsătoare, triste şi stă înfrânt de durere, văzând crizele mele. întreaga lui energie îl părăseşte dintr-o dată. Cu privirea pierdută, pare cu totul absent. Ţine între degetele lui mâna mea, se gândeşte. Apoi începe să mă consoleze cu sfială, căutând să mă liniştească.

în ultimele zile am aruncat medicamentele. Valeriu a observat şi m-a certat. Faţa mea, atunci, s-a crispat şi a devenit dintr-o dată crudă şi rea. în timpul vizitei doctorului, m-am ferit de privirea lui Valeriu, uitându-mă numai la doctor, cu o expresie ironică, prin care răzbătea o anumită nelinişte. Doctorul spuse: „Vă rog insistent să luaţi medicamentele! Să nu vă mai gândiţi la visele de peste noapte, încercaţi să vă relaxaţi..."

M-am aşteptat să fiu certată în acel moment şi nu căutam altceva, decât un motiv cât de mic, pentru a izbucni în plâns şi de-a arunca medicamentele pe care le uram, sau chiar să sparg ceva de necaz şi astfel să-mi potolesc inima capricioasă. Câteodată, când femeile îşi descarcă inima, încep să plângă. Este un lucru obişnuit şi frecvent, mai ales când inima femeii e încercată de o durere pe care nimeni nu o cunoaşte şi pe care ea ar vrea, dar nu e cu putinţă, să o poată spune cuiva. între mine şi doctor se înfiripase o simpatie curioasă şi neobişnuită. Cu Valeriu, însă, am devenit mai rezervată, mai nervoasă. El nu ştia cum să-şi explice această schimbare, cu atât mai mult, cu cât intervenise foarte brusc. în primele zile după reîntoarcerea lui, am fost foarte apropiată de el, nu-l lăsam o clipă să plece de lângă mine. îi dădusem impresia că nu mă satur să-l privesc. îl strângeam mereu de mână şi-l sileam să stea lângă mine iar dacă observam că e neliniştit şi posomorât, încercam să-l distrez, să glumesc. Mă luam cu el la joacă şi-i zâmbeam, învingându-mi propriile mele suferinţe. Câteodată era îngrijorat, probabil de visele şi coşmarurile mele. în asemenea clipe îl întrebam, căutând să-l descos, căutând să aflu pricina întristării lui şi să ştiu la ce anume se gândise. Lucru ciudat însă, de câte ori venea vorba despre domnul Marius, schimbam firul discuţiei. Evitam să vorbesc despre el şi acest lucru îl uimea pe Valeriu.

Dimineaţa mă trezeam de obicei tristă şi posomorâtă. Lui Valeriu nu-i adresam nici un cuvânt, nici o întrebare, ca şi cum aş fi supărată pe el. El îmi surprinse câteva priviri pe care i le aruncasem pe furiş. Privirile mele ascundeau parcă o durere tăinuită şi totuşi lăsau să răzbată, prin păienjenişul lor, un fel de gingăşie, pe care el n-o observase până atunci.

Faţă de el mă schimbasem cu desăvârşire. Se întâmpla totuşi uneori ca să fiu prietenoasă iarăşi cu el, dar aceasta dura numai câteva ore. Atunci gingăşiile mele sporeau, de cele mai multe ori, după aceea, plângeam din nou. Când tristeţile mă înlănţuiau, îl priveam cu duşmănie, mă apucam să fac nazuri iar când observam că lui Valeriu nu-i place vreo glumă, mă porneam pe hohote de râs, ca până la urmă s-o termin tot în lacrimi.

Ieri m-am certat şi cu Măria, prietena mea, singura care mă vizitase aproape în fiecare zi la spital. Când Valeriu mă certase faţă de Măria pentru izbucnirea mea, m-am aprins şi timp de două zile nu i-am vorbit deloc, am refuzat medicamentele, mâncarea şi numai doctorul reuşise, cu mare greutate, să mă convingă şi să mă potolească.

Pe domnul Marius îl întâmpinam de fiecare dată cu un zâmbet vesel, oricât de tristă aş fi fost înainte de veni­rea lui. Domnul Marius mă vizitase zilnic în ultimul timp, uneori venind chiar şi de două ori pe zi. îl vrăjisem într-atât, încât el nu mai era în stare să trăiască o singură zi, fără să mă vadă şi fără să audă râsul şi glumele, pe care le făceam şi care de multe ori erau extrem de amuzante. într-

0          zi îmi aduse o carte anume cumpărată pentru mine şi pe care o citeam numai în lipsa lui Valeriu. Mă copleşise cu dulciuri şi flori.

Când Valeriu îmi spuse că exagerez cu domnul Ma-rius, m-am supărat şi mai tare pe el, devenind şi mai tăcută. Mă surprinse de câteva ori, aruncându-i pe furiş priviri duioase, compătimitoare. Dar asta ţinuse tot atât de mult ca şi clipele care provocau acele momente de duioşie. Şi ca reacţie la ele, pe zi ce trecea, eram tot mai posacă, chiar şi faţă de domnul Marius, mirat de schimbarea intervenită în firea mea.

Când Valeriu mi-a găsit cartea adusă de doctor, i-am smuls-o din mână, am început să ţip şi să bat din picioare. El speriat s-a năpustit afară din apartament, uitând sa-şi ia paltonul. Dar s-a întors după palton şi m-a chemat să ies din cameră pe hol, ca să-mi spună ceva, de parcă acolo în cameră nu arfi putut să vorbească. Cred că se temea de mine. M-a sărutat şi, plin de o frică ascunsă, a spus că sunt frumoasă şi deşteaptă şi că, desigur, n-o să vreau să-1 supăr, că aşteaptă să-i fac un serviciu, dar nu mi-a destăinuit ce anume.  

Îl ascultam încurcată, fiindcă ghicisem că vorbele şi mângâierile lui erau lipsite de sinceritate, ceea ce-mi răvăşea sufletul, l-am privit mâinile bronzate de soare. Nu le privisem niciodată atât de atentă. Părea atât de liniştit acolo în hol, ca şi mine de altfel, o curioasă linişte interioară, care îmi făcuse poftă să-i apuc mâinile, de parcă mi-ar fi fost inaccesibile până atunci.

Valeriu simte în el o flacără de putere ce coboară în spatele său, în şale şi care se reînsufleţeşte. Stau lângă el şi am senzaţia că mă infiltrez pe nesimţite în corpul său, prefăcându-mă într-un flux întunecat de energie. Pătrund în vinele lui, ca o întunecime magnetică.

Nu ne spunem nimic. între mine şi el există această tăcere, această înţelegere obscură, magnetică. Acolo în hol îmi dau seama că legătura dintre noi este din nou stabilă, prin acea privire a mea, prin acel ton al său. Cu ajutorul lor, ne facem înţeleşi unul pe altul. între noi este un fel de atracţie diabolică. De acum înainte voi avea putere asupra lui. Oriunde ne vom întâlni, oricât vom rămâne împreună, vom fi asociaţi tainic. Şi în această asociaţie cu mine, el va fi lipsit de putere.

Nu mă scol din pat. încerc să retrăiesc în minte visele din timpul nopţii. Caut cu răbdare, în trecutul meu, chipuri uitate sau trupuri neprecise, pe care lucidă încerc să le identific. Am obiceiul să schimb poziţia mesei duminică. Deschid radioul. Măria vine la mine pe la doisprezece. Sunt singură.

  • Doctorul mi-a zis că totul este bine, spun cu vo­cea înfierbântată, încercând să mă justific, ca Măria să nu creadă că sunt nebună. Şi că visele ciudate...
  • Şi eu am avut azi-noapte un vis ciudat, spune Măria cu un surâs ciudat şi complice. Sting radioul. Par interesată de visul Măriei.

                 Mă urcam pe un scaun, începe ea să povestească, să schimb becul din cameră. Se arsese. De pe scaun am observat că nu ajungeam la bec. Ciudat! însă nu mai puteam nici să cobor. Mi se părea abrupt şi riscam să-mi frâng gâtul. Jvlă sforţam să cobor, dar parcă eram lipită de scaun. întunericul din cameră îmi producea frică şi nu pu­team să strig după ajutor.

M-am chinuit aşa un timp, apoi m-am trezit.

Rămân câteva clipe gânditoare. Sunt surprinsă de vi­sul ei. O privesc un timp şi caut un cuvânt, un gest... îmi vine să mă duc la ea, s-o iau de umeri, să-i ridic fruntea şi s-o sărut. Doresc s-o fac cu adevărat, dar simt că nu sunt în stare. Un gest pe care nu l-ai făcut de mult timp e greu să-l regăseşti la comandă. Şi apoi nu ştiu cum va reacţiona. E atât de repezită, se irită atât de uşor... Măria rupe tăcerea:

  • De ce-ai rămas aşa ? Nurţi vine să crezi ?
  • Ba da. Visezi des ?
  • Nu visez rar. Câteodată am şi coşmaruri, îmi schimb

expresia feţei, părând mai liniştită.

— Ştii ce m-a întrebat vecina de alături ? îi spun aproape în şoaptă, zâmbind.

— Nu.

— Dacă ar fi bine să-şi modifice uşile dulapului. Dulapul avea trei uşi şi cu două s-ar descurca mai bine.

  • Şi ce răspuns i-ai dat ?
  • Nici unul, mă uitam la ea din uşă.

Văzând că insistă să-i răspund, am vrut să închid uşa. M-a rugat să mai rămân cu ea, să vorbim, orice, pentru că se simte singură. Măria se apropie de mine şi-mi mângâie faţa. Spune ceva, say poate că mi se pare mie. Nu înţeleg despre ce vorbeşte, dar neliniştea mi se accentuează. Când buzele ei se lipesc de faţa mea, îmi trec degetele prin părul ei şi-l las să curgă liber, încadrându-i faţa. îmi place aşa despletită, cu ochii verzi, cu gura mică şi buzele... buzele răsfrânte, ce parcă au fost desenate de cineva cu migăloasă şi perversă senzualitate.


Cv - DANIEL BOZGA,


Născut la11 ianuarie 1957 în Baia Mare. Maramureş

Absolvent al Facultăţii de Electronică din cadrul Institutul Politehnic Bucu­reşti. Este inginer electro­nist la Baia Mare. A fost Redac­tor al revistei Helvetica. Debut în 1977. în Luceafărul.

Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Maramureş, al Cenaclului '"Arta" din Baia Mare.  

 

VOLUME:

 -Femeia de dincolo : roman - Baia Mare : Helvetica, 1997

-Păcatul Amintirilor : Roman. - Baia Mare : Helvetica. 1999.

Maria, roman, 2008

 

ÎN VOLUM

Popas în hiperboreea