Încep cu ei că tare-mi plăcu ce făcură pe scenă. Adică Zamfirescu, Roman, Vasluianu, Titieni, Teodosiu, Erga, Cosac, Vătavu. Joc firesc, nuanțat, echilibrat, entuzias(man)t. Sudat, rodat, potrivit textului. Superechipă actoricească pe val în momentul actual. Realmente pe merit. Au fost deplin convingători și ne-au cucerit mie la sută. Vlad a dorit, ca regizor, să păstreze naturalețea textului original. Parfumul epocii de secol trecut, cu osebire.

Romantismul dorit de autor. Cu efect fundamental. Puternic nespus. Cuceritor abundent. Lirismu` poveștii neîmplinite de dragoste. Pe care-o trăiesc preț de-o noapte Marin și Mona. Întruchipați minunat de Vlad și Diana. Trebuind să repet, contextual, că Florin Zamfirescu are motiv temeinic de satisfacție. Fiul călcându-i pe urme din plin. Și cu folos sporit de la o apariție la alta pe scândura scenei. Deține, benefic, largi resurse actoricești. Stăpânește impecabil rolurile. Alege colegi pe sprânceană, îi conduce vrednic și abil, spre a transmite-mpreună, de fiece dată, forța, frumusețea, mesaju` prestației teatrale în care-s angajați. Întru satisfacția maximă și-a lor, și-a celor din sală...
În speță, tot printr-un proiect privat bucureștean. Onorându-l și ei pe măsură, după atâția alții, pe Sebastian. Iosif Mendel Hechter, în acte. „Steaua fără nume” a acestuia demnă arătându-se de aplauze îndelungate în versiunea lor. La Pitești, cel puțin, unde-am văzut-o eu, așa stând lucrurile. Sunt convins că de ne-om întâlni iară cu ei în formula asta, cu replicile nemuritoare și jocu` fără cusur, la fel i-om aprecia și ne-om bucura. Căci un giuvaier autentic nu-și pierde nicicând strălucirea, valoarea și faima. Or, Sebastian, ca făurar dramaturg, Zamfirescu și colegii acestuia, astăzi interpreți minunați, poartă cu ei în cultura autohtonă chiar așa ceva...