Eugen Baciu, alias Isar Eugen, a debutat în anul 2013 cu romanul autobiografic AŞA A FOST SĂ FIE (Editura RBA MEDIA, București), după care a urmat volumul de  versuri ETERNA MOŞTENIRE (Editura RBA MEDIA, București, 2013, versuri), apoi romanele: EMANUEL ŞI CASANDRA (Editura RBA MEDIA, București, 2016), ÎMPOTRIVA DESTINULUI (Editura GENIUS, 2016), MISTERIOASA VIAȚĂ A DOMNULUI MARLOW (Editura FAVORIT, 2017), FIUL LUANEI (Editura FAVORIT, 2020).
Și, iată, acum, cartea care face obiectul discuției noastre, romanul POVESTEA UNEI DORINȚE, Editura eCREATOR din Baia Mare, 2023, Colecția PROZĂ.
          O poveste de iubire, o poveste de dragoste adolescentină şi neprihănită se naşte între cei doi tineri adolescenți şi frumos dotați de la natură, pentru început, în anii copilăriei la țară, apoi continuând după reîntoarcerea Lorei de la București, unde se mutase de câțiva ani cu părinții, la casa bunicii sale, cu gândul la Gabriel, de care acum se îndrăgostise.

          Reîntâlnirea dintre cei doi este neaşteptat de interesantă, plăcută dar şi dramatic de dureroasă în acelaşi timp.
          Acum intervine fabulosul în fabulația cărții, fantasticul care se pare că-i va despărți (corbul negru, care-i uneşte dar îi şi desface, zâna din poeniță care-l farmecă pe Gabriel, şi care-l leagă să nu mai fie al altei femei niciodată, transformându-l într-un corb negru, la dorința acestuia, metamorfozare la cerere ori de câte ori doreşte tânărul, cu precizarea că dacă o va trăda vreodată cu vreo altă fată, va rămâne corb toată viața).
          Realul se amestecă cu fantasticul într-un mod brusc, dar şi pe nesimțite, pregătindu-ne încă de la început, introducându-ne în lumea legendelor, (vezi legenda frumoasei Luana, a acelui tărâm fermecat din zona dealurilor Buzăului, dar şi a frumoasei Loreley din zona Rinului, legendă care generează numele Lorei, legendă povestită de acel marinar bătrân, părinților fetei).
          Lore se reîntoarce la București, cu vărul ei, Viorel, de care nu mai auzise nimic până acum (totul este misterios), se aventurează în tumultul zgomotos al marelui oraş, alături de prietena sa Sonia, expertă în aşa ceva, termină liceul..., distracții, discoteci, moda magnetofoanelor poloneze, a maşinilor DACIA şi TRABANT, moda hainelor de rokheriță, părăseşte mereu Bucureştiul împreună cu Sonia, la Buzău, la discoteca celebră, îl cunoaşte pe Sebastian, cu un an mai mare decât ea, după ce-şi pierduse virginitatea cu un alt Don Juan, trăieşte liber cu Sebastian, pierduți în fumul şi-n alcoolul discotecii, în camera cu tavan înalt, Sebastian având şi alte excapade, Lore se gândeşte că se vor reîntâlni la București şi vor învăța la aceeaşi facultate, şi aşa mai departe.
          De Lore se îndrăgosteşte Casian, prietenul lui Sebastian, cu şase ani mai în vârstă, Lore îşi petrece timpul cu el în momentele de excapadă ale lui Sebastian, îmbrățişări duioase între cei doi, dar Lore-l iubeşte pe Sebastian, cu care se mută la București, în aceeaşi camera, aproape de facultate.
          Acțiunea romanului este captivantă şi destul de stufoasă, se-ntinde în timp şi-n spațiu, pe cel putin trei generații, bunicii, copii, nepoți si strănepoți, şi-n mai multe zone ale țării.
          Încă de la început, autorul ne aduce în situația echivocului, element tranşant în scrierile fantastice.
"Ceea ce urmează este o întâmplare ori un fapt real sau ireal. Gândurile dosite şi întortocheate care ard mocnit în spatele unui fapt neîmplinit. Sau poate că este povestea unei dorințe pornită dintr-o frântură de amintire. Amintirea unei scurte poveşti de iubire. O iubire care s-a prăbuşit la începuturile ei în haosul cumplit al deznădejdii" (NOTA AUTORULUI).
          Scriitorul ne implică încă de la început într-o "combinație" între lumea reală şi lumea imaginară a fabulosului, a fantasticului, "...o lume care nu este întocmai imaginară, ci mai degrabă ascunsă de ochii acelora care nu cred şi nici nu vor crede că ar exista" (NOTA AUTORULUI).
          Prin conținutul ei, cartea aduce în prim plan existența unor ființe pe care le-am mai întâlnit doar în poveştile copilăriei noastre, ființe care, în prezenta carte, reuşesc să se inoculeze în viețile unor personaje, făcăndu-le mai deosebite, prin misterul țesut în jurul lor, întrecând de multe ori granița realului cu irealul, dându-ne posibilitatea de a intra în comunitate cu natura înconjurătoare, care natură este vie, ori vie fiind este şi inteligentă, locuită "...de creaturi felurite care conlucrează cu ea", creaturi care aparțin acelei lumi fabuloase, alta decât lumea reală, o lume paralelă cu lumea materială, creaturi care simt nevoia stringentă de a părăsi din când în când acea lume a fabulosului, intersectându-se cu realul lumii reale şi provocând nişte mutații genetice, mutații despre care a vorbit şi vorbeşte întreaga mitologie, dând un anumit farmec imaginației noastre, (zei, semizei, zâne, iele etc, care, prin combinațiile lor cu pământeni, dau naştere unor asemenea ființe precum Gabriel, Casian, mama Raisei, corbul negru, şi aşa mai departe).
          Cartea de față, POVESTEA UNEI DORINȚE, este o nuvelă - roman care aparţine genului de proză numit proză fantastică.
          Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă care se caracterizează prin mister, suspans şi incertitudine, elemente întâlnite din plin în fabulația acestei minunate cărți.
          Proza fantastică se caracterizează de regulă prin apariția subtilă a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă liniştea şi ordinea firească a realității.
Vezi, bunăoară, apariția corbului negru la fereastra Lorei, corb care dorea parcă să-i comunice ceva.
          Întâlnim astfel, în prezenta carte, intruziunea unei alte realități, realitate enigmatică, în lumea obişnuită, reală, care stârneşte neliniştea şi spaima personajelor cărții, în dorința lor acută de a înțelege ce se întâmplă de fapt, şi de a găsi o justificare a elementelor insolite în care sunt angrenate.
De fapt, nicio explicație nu se dovedeşte până la urmă a fi pe deplin satisfăcătoare.
         Echivocul şi incertitudinea pe care autorul le întreține aici se încadrează în ceea ce numim un fantastic modern, căpătând un caracter deschis şi problematizat, ceea ce-l deosebeşte radical de lumea basmului, de lumea fabuloasă a narațiunii tradiționale acestuia, specie literară care înfățişează nişte lumi închise.
          Aflăm cu uşurință, în cartea domnului Eugen Baciu, existența celor două planuri, real şi ireal, care pătrund misterios şi inexplicabil în planul lumii familiare, încălcând întru totul legile obiective ale naturii.
Dispariția limitelor de timp şi de spațiu, schimbarea derutantă a acestora, apariția elementului misterios, ireal, compoziția gradată a narațiunii şi firul ei ambiguu, întrețin interesul viu al cititorului față de firul epic al narațiunii.
          Finalul ambiguu al cărții oferă astfel ezitarea eroului şi a cititorului, posibilitatea de a opta pentru o explicație a evenimentului printr-o lege naturală sau supranaturală.
          Prin destăinuirile autorului, relatarea întâmplărilor direct de către acesta sau cu ajutorul unor martori oculari, scrierea capătă o mai mare credibilitate, facilitând identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului.
          Apoi, ceea ce este şi mai important, credem noi, pentru plasarea acestei scrieri într-o asemenea categorie prozaică, este tocmai acea intervenție a autorului pe parcursul narațiunii, intervenție prin care încearcă a face ca inexplicabilul să devină cât de cât acceptabil, propunând sau sugerând diverse explicații care se dovedesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare, deoarece nici nu se poate altcumva.
          Ne lovim în POVESTEA UNEI DORINȚE, carte a domnului Eugen Baciu, de acea voință a scriitorului de a proiecta în cadrul ficțiunii ei o lume complexă care trăieşte prin sine însăşi, după nişte principii fatale şi fără o finalitate demonstrativă.
          Interesant rămâne însă modul în care Eugen Baciu reuşeşte transcenderea realului într-o ficțiune obiectivă, ordonându-şi episoadele şi eroii în raport cu o finalitate estetică egală şi nemiloasă, până la capăt, cu fiecare personaj în parte.
          Se observă foarte clar intenția autorului de a împrumuta "vieții" romanului ceva din puterea inefabilului vieții reale, în aşa fel încât lumea epică imaginată să se integreze în lumea reală în totalitate, precum un mic soare într-o galaxie, cu mişcările ei ritmice perfecte.
          În felul acesta, lumea prozei lui Eugen Baciu intră în lumea ficțiunii, ori de câte ori este nevoie, şi se reîntoarce în lumea reală, ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, rămânând astfel în sufletul cititorului o amintire vie care se va amesteca apoi cu propriile noastre amintiri din propria noastră viață.
          Un aer de contrarietate acută între rațiunea intrinsecă a lucrurilor şi absurdul care punctează ori întrerupe evoluția lor firească răzbate din această splendidă carte, plutind parcă deasupra narațiunii, transmițând o adâncă vibrație morală.