Într-o lume mult prea grăbită și superficială pentru a mai putea experimenta vremea profunzimii, Eugen Baciu ne propune o carte consistentă, la propriu și la figurat.
Această poziționare împotriva curentului și a experimentelor stilistice de tot felul – prilej de ascundere-a neputinței, inculturii și neștiinței pentru mulți autointitulați scriitori – face din temeritarea demersului său o bornă a reflecției și reflexiei la marginea unui fenomen creativ ce-ar trebui să fie filonul pur și să ne păstreze acea legătură indestructibilă și verticală cu Divinitatea de la care toate izvorăsc.
Prozatorul sădește inspirat slove, gânduri și imagini pe albul paginii, iar din această simbioză cu sinele său face din lector complice la un aparte act al creației, unul în care din adâncul respirat al ideilor răzbate o profunzime ce obligă la disecția fiecărei scene relatate și relevate.
Nu e un joc, este migala de artizan cu care Eugen Baciu împlinește natural portretele fizice și morale ale personajelor sale, mișcarea lor scenică-n acțiuni de profunzime sau pe punți de trecere-nspre alte scene fiind naturală.

Structura acestor personaje și întinderea romanului amintesc nemijlocit de operele de respirație ale unor celebri înaintași prozatori români și străini, însă firul epic care le însuflețește pe acestea-ntre coperți te ajută să vezi un creator de literatură care promite mult și multe.
Scriitura sa este menită unor vremuri în care din cauza pervertirii sociale oamenii nu vor mai putea crea, pentru că numai contactul direct dintre nesomnul ființei și starea de veghe a spiritului în fața hârtiei face să se contureze lumi tainice altfel.
Așa și numai așa s-au născut toate marile capodopere, așa și numai așa putem face văzut nevăzutul, demersul temerar neavând nici destinatar final și nici efect scontat la începutul împlinirii lui.
Personajele sale sunt născute-ntr-un laborator al creației personale, iar energiile fictive cu care sunt investite de autor acestea devin palpabile pe măsura scufundări-n lumile creionate, limitele acestora făcându-l să (con)viețuiască cu ele atunci când propune – confesiv – o astfel de lucrare.
Este modul în care Eugen Baciu trăiește iluzii adânci și forme de viață superioară, etaloane menite să delimiteze – în timp și-n spațiu – o viziune proprie asupra unei lumi a cărei destrămare o mai văd oprită numai prin artă.