Dosoftei (1624 –1693)

(Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei)

Neamul Ţării Moldovei de unde dă rază?

Din ţara Italiei, tot omul să creează.

Fliah întâi, apoi Traian au adus pre-aice

Pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice.

Răsădit-au ţărilor hotarele toate

Pre semne ce stau în veci a să vedea poate.

El cu viţa cestui neam Ţara Rumânească

Împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească.

Semnele stau de să văd de dânsul făcute,

Turnul Severinului că custe-n vremi multe,

Strămoşii Moldovei adus-au în ţară,

Pre gheţii cu sabia scoţând din hotară.

Stau semnele podului cu praguri căzute

Şi Turnul Severinului, de Sevir făcute.

Podul preste Dunăre-n Ţara Rumânească,

De au trecutu-s oştile-n Ţara Ungurească.

Pre acela pod au trecut Moldoavei strămoşii,

Bătând război cu dachii, a saşilor moşii.

 

(Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei)

 

Neamul Ţării Moldovei de unde el purcede

Nu-i lesne întrebarea, tot omul bine vede.

Dzic s-o luăm întâiu de la Traian ce adus-au

Din Ţara Romei icea oameni ce supus-au

Pre toţi strămoşii noştri ce-acolo i-au găsit,

Pre dachii, da la urmă alături au trăit.

Şi-umplut-au ei prin veacuri şi Ţara Românească

Şi-Ardealu’ până colo în Ţara Moroşenească.

Semnele stau şi-acuma că bine-au fost făcute

Turnul Severinului şi alte turnuri multe

Şi poduri peste râuri, pâraie şi pârleze,

Că ei au ştiut, strămoşii, trainic să dureze.

Şi-n vremuri moroşenii, luându-se cu vorba,

Pe-un pod de cesta trainic au tot trecut Moldova.

Mergeau la vânătoare şi când să se întoarcă,

N-au mai găsită podul şi nice aveau barcă.

De-aceie moroşenii aice s-au oprit

Şi-aşa Ţara Moldovei pre loc au încropit.

 

Miron Costin (1633 - 1691)

Viiaţa lumii (Epilog)

 

Mulţi au fostu şi mulţi suntem şi mulţi te-aşteaptă;

Lumea din primenele nu să mai deşteaptă.

Orice iaste muritoriu, cu vreme să petrece;

Trece vremea şi pre-ai săi toţi îi părăseşte.

Cei ce acum petrecem, pomenim alţii

Trecuţi; de noi cu vreme vor pomeni alţii.

Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenuşă.

Dintr-această lume trecem ca pentr-o uşă.

Astăzi mare şi puternic, cu multă mărire;

Mâine treci şi te petreci cu mare mâhnire.

În lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame,

În viiarme, după care te afli în putoare.

Ia aminte, dară, o oame, cine eşti pe lume

Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.

Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,

În ceriu cu fericire în veci te măreşte.

 

Viiaţa lumii (Epilog)

 

Mulţi am fost, mulţi suntem urmând a firei porunci,

Lumea să deşteaptă şi-apoi toarnă la prunci.

Orice iaste în vreme-ntrupat e muritoriu,

Speranţa ce dă vieaţă e sub nivelul mediu.

Ci bine e în vieaţă nu numai să petrecem,

Să punem întrebarea: oare de ce ne trecem?

Născându-ne înseamnă că am ieşit din moarte,

Dar iar intrăm acolo la vreme nu departe.

Astăzi te naşti, mâine te-nsori şi ai o soacră

Dulceaţa vieţii dusă-i deja şi-ţi vine parcă

În lut şi în cenuşă să te ascunzi de dânsa,

Că inema pelinul din vorbele-i tot strâns-a.

O, oame, ce ţi-oi spune să nu crezi că-i dojană,

Dar când te-nsori, îţi cată drept soaţă o orfană.

Vei face apoi în viiaţă lucruri fără pereche,

Precum biv-velul vornic Grigorie Ureche.

 

 Ienăchiţă Văcărescu (1740 –1797)

(Amărâtă turturea)

 

Amărâtă turturea

Când rămâne singurea,

Căci soţia şi-a răpus,

Jalea ei nu e de spus.

 

Cât trăieşte tot jaleşte,

Şi nu se mai însoţeşte!

Trece prin flori, prin livede,

Nu se uită, nici nu vede.

 

Trece prin pădurea verde

Ştiu se duce de se pierde.

Zboară până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu şade.

 

Şi când şade câteodată,

Tot pre ramură uscată.

Umblă prin dumbrav-adâncă,

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

 

Unde vede apa rece,

Ea o turbură şi trece,

Unde e apa mai rea,

O mai turbură şi bea.

 

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

 

Când o biată păsărică

Atât inima îşi strică,

Încât doreşte să moară

Pentru a sa soţioară,

 

Dar eu om de-naltă fire,

Decât ea mai cu simţire,

Cum poate să-mi fie bine?!

Oh, amar şi vai de mine!


(Amărâtă turturea)

 

Amărâtă slova mea,

Când gramatica e grea.

Jalea mea nu e de spus,

Dacă regulele nu-s.

 

De nu ştii ce-i prozodia,

Cum să-ţi iasă poezia?

Poţi jeli lângă cuvânt

Precum floarea pe mormânt.

 

Trece muza pe la tine,

Tu n-o poţi în scris a ţine

Şi-apoi duce-se la turci

Că tu n-ai cum s-o apuci.

 

Şi de şade câteodată,

E în zdrenţe îmbrăcată.

Nu are veşmânt frumos

Şi vorbeşte zgrunţuros.

 

Unde vede om la masă

Că vre scri, nu intră-n casă,

Că n-avem orânduieli

Nici la vers, nici socoteli.

 

Unde vede scris turceşte,

Acolo să oploşeşte.

Fraţilor mei Văcăreşti,

Vremea nu-i să te jeleşti.

 

Când orânduieli vom face,

Muzei limba îi va place

Şi va scrie româneşte

Omul chiar precum gândeşte.

 

Şi vedea-va omenirea

C-ascuţită ni-e simţirea.

Înţeles-aţi ce v-am zis,

Dragi urmaşi? No, hai la scris.



 Nicolae Văcărescu (1785 – 1825)

(Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie)

 

Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,

Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,

Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,

Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să sa rumpă.

 

Dar când de nădejde da leac nu se simte,

Şi nici cum să-mi vie nu-mi trece prin minte,

D-amor… nu e vorba, dar nici dă viaţă,

S-au sfârşit toate!… ah, rumpe-te, aţă!

 

Şi poate atuncea, de n-o fi simţire,

Să fiu în odihnă, să am fericire.

 

(Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie)

 

Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie

Şi traiul mai dulce de scriu poezie,

Atuncea un tom isprăviu-aş pă zi

Şi n-aş sta-n caftanuri, şi n-aş huzuri.

 

Da’ cui să le scriu, cetitori nu găsesc,

Boierii din ţeară abia buchisesc.

De-amor şi de chefuri viaţa l-i plină

Şi nu mai încape a sloavei lumină.

 

Dar poate prin secoli se vor deştepta

Şi-or vre poezie. Le-oi scri câteva.