În primăvară, când zăpada mai petecea muntele și firicele de apă se revărsau în văile unde iarba mija a verde, Ion fiul lui Ionescu din Ionești, cioban cunoscut de pe valea Oltului a luat hotărârea să treacă dincolo, în Ardeal, cu cele zece oițe țurcane gestante. Atâtea îi mai rămăseseră după inundații. Plecă să-și caute o nevastă harnică și bună de făcut copii. “Numai bine, până trec muntele, oile mele vor făta și cu banii luați pe jumătatea de miei voi putea face nuntă“, gândea Ion, luând drumul Brezoiului, mergând agale în urma oilor.” Am s-o învăț să-mi facă fasole bătută, frecată cu usturoi. “ Medita bărbatul lovind cu măciuca câte o piatră ce-i răsărea în fața opincilor, legate până sub genunchi cu nojițe din piele de porc…Din când în când fluiera printre dinți la oițele ce priveau cu jind la apa limpede a Lotrului.
După atâta mers, a strigat scurt la oi. Acestea s-au oprit ca la o comandă, privind la stăpânul așezat pe marginea unei stânci, năpădit de gânduri.” Puterea unui cioban se măsoară după greutățile biruite “.
-Bârrr! Duceți-vă să beți apă! A strigat, aruncând spre ele cu un șomoiog de iarbă uscată.
După o odihnă de mai bine de o oră, în timp ce autoturisme și basculante treceau cu viteză pe lângă micul grup de oi, Ion s-a hotărât să treacă în fața turmei, ca mioarele să-l urmeze docile pe poteca ce șerpuia pe lângă drumul asfaltat ce ducea spre Voineasa. ”Frumoase locuri. Sunt clipele ce le trăiesc din plin, salvându-mi trecutul, astfel mă fac să cuceresc viitorul. “Gândea Ion urcând spre pisc.
Astfel, au trecut trei zile și două nopți dormind în mijlocul oilor, învelit cu șuba făcută din blană de oaie, cu căciula neagră de lână trasă pe frunte.
*
Ioan al lui Ioan din Ioancău, cătun de pe lângă Sebeș Alba, s-a hotărât să se însoare cu o olteancă de prin zona Vâlcei. Nici nu se topiseră bine petecele de zăpadă de pe Transalpina, că ciobanul, adunând cele zece oi gestante, ce-i mai rămăseseră în urma inundării satului de către râul Sebeș, devenit una cu Mureșul, a început să urce pe Transalpina, mânând oile cu fluieratul său caracteristic, printre dinții rari din față. ”Am să-mi găsesc o femeie, iute și harnică. Am să o învăț să-mi facă balmoș și mulți copii.” Gândea Ioan din Ioancău, fluierând la oile sale, ori de câte ori trecea pe lângă ele câte o mașină.
Luase hotărâre asta, să plece din satul natal, după ce din gospodăria sa nu mai rămăsese nimic.” Dacă trebuie să aleg între două rele, gândea Ioan din Ioancău, am ales pe cel care nu l-am încercat până acum.“
Urca alene și cu răbdare pe drumul ce ducea către vârful Urdele. Abandonase de mult șoseaua asfaltată și își conducea oile pe o potecă de munte, folosită de ciobani. Cizmele din piele de bou lăsau în urmă adânciturile tocurilor ce se umpleau imediat cu apa mustind în iarba de pe potecă. Se simțea liber, el cu cerul și oile lui.” Mă simt slobod, eu și Dumnezeu, dar acest cost este că am acceptat responsabilitatea destinului. “ Prin minte îi treceau tot felul de gânduri, unele mai năstrușnice decât altele. “Dacă nu-mi găsesc soață, cum îmi doresc?! Sunt bucurii, în viață care pot să mă înjosească, dar, și înfrângeri care mă pot împlini.“
…Și astfel au trecut trei zile și două nopți dormind ,înfășurat în șubă și cu clopul tras pe frunte , în mijlocul oilor.
*
Cu cât urcau, cu atât cerul era mai albastru și aerul mai curat. Ion și oile lui au ajuns pe platforma de pe vârful Urdele. Și-a făcut palmele strașină la ochi să vadă mai bine cine vine dinspre sensul spre care dorea să meargă. “Poate este unul ca mine. S-o fi săturat și el de satul său și acum își caută norocul. A ajuns, fir ar să fie, la concluzia că viața poate fi înțeleasă privind înapoi, dar trăită privind înainte. Căci de-aia și el și eu mergem spre înaintele nostru.“
Ioan, mai având câteva minute până să ajungă pe platforma mult visată, s-a oprit din urcare și cu oile strânse în jurul său și-a pus palmele strașină la ochi, pentru alungarea razelor de soare ce-l orbeau, să distingă omul ajuns sus. Acesta părea o statuie cioplită în bazalt. “O fi om bun? O fi om rău? Sau o fi unul ca fostul meu vecin care părea pâinea lui Dumnezeu. Vorba aceea, îți împrumuta umbrela pe timp de soare, dar o cerea înapoi în momentul în care începea să plouă.“
Soarele îl învăluia cu razele sale blânde de primăvară din preajma Paștelui.
-Ziua bună la dumneata, om cinstit!
-Bună să-ți fie inima! I-a răspuns Ion ștergându-și obrazul cu dosul palmei. Dar ce vânt te aduce pe `mneata în aceste locuri?
-La fel ca pe dumitale!
-Adică?!
-Nu e zăbavă să vorovim fără să spunem nimic. Musai e să-ți spun...?!
-Dacă dorești...
-Iacă...mă duc în Oltenia să-mi găsesc norocul!
-Dar dumneata?
-Mă duc în Ardeal să-mi caut sorocul!
-Spune așa, omule...Hai să ne hodinim oleacă pe stânca asta că timp avem...
-Se spune că vremurile schimbă lucrurile. Dar...realitățile ne spun că noi trebuie s-o facem!
-Musai, este cum zici...Dar...drumeţule, vorovim, vorovim, cum îi stă bine drumețului, dar nu ne-am cunoscut! Pe mine mă cheamă Ioan din Ioancăul de lângă Sebeș.
-Bine zici Ioane! Mie îmi zice Ion din Zătrenii de Vâlcea! Sunt a lui Zătreanu născut în comuna Roșiile.
-Măi, Ion când te-am zărit aici, sus cu oile lână tine, mi-am zis: aista îi un hoț de animale care vrea să treacă dincoace.
-Hei, Ioane...s-a dus cu haiducia! Așezându-și mițoasa de lână albă mai bine pe umeri, a continuat. Mă gândesc că un minut de îndoială face cât o veșnicie de suferință.
-Ai dreptate! Dar prin pustietățile aistea te poți aștepta la orice! Însă, o vorbă înțeleaptă spune că eșecul nu ne va doborî atâta timp cât hotărârea mea de a reuși e de-ajuns de puternică.
-Așa e, cum zici!
-Nea, oiță!...A strigat Ioan la oile sale care încercau să se amestece cu ale lui Ion.
-Lasă-le! Se cunosc și ele cum o făcui eu cu `mneata. Numai așa se cunosc oamenii și animalele. Fiindcă taina existenței umane nu constă în a trăi, ci și în a ști pentru ce trăiești.
-Ai dreptate! După cum am aflat unul de la altul, fiecare avem drumul nostru în căutarea unei soațe.
-Cum îți este nevasta, așa îți este și cinstea casei. Trebuie să știi să ți-o alegi. S-o cunoști. Fiindcă cunoașterea vorbește. Iar înțelepciunea ascultă.
-Și, ziceai că treci la noi în Ardeal?
-Musai să trec! Vreau să-mi fac o familie, cu o nevastă harnică, să știe să-mi facă mămăligă și fasole frecată.
-Să te duci în satul meu, Ioancău, de lângă Sebeș, e o văduvă cu casă, lângă biserică, are de toate, harnică și strângătoare...
-Păi...de ce e a părăsit-o bărbatul!?
- A trecut la Domnul! S-a răsturnat cu tractorul…Dacă te duci la ea să-i vorovești că eu te-am trimis. Ioan din Iancău. Nu e departe. Cum cobori, ajungi în Sebeș, o iei la dreapta, mergi vreo patru kilometri și ajungi în sat.
-Așa am să fac!...Am și eu o femeie în comuna mea. Pe cinste, pentru `mneata!
-Amu aștept să-mi spui `mneata!
-Coborând, ajungi în Brezoi, apoi o iei la dreapta spre Căciulata, Călimănești, Râmnicul Vâlcea, și mai mergi, timp de a mânca o pâine, spre Băleni, Valea Mare, Roiești, Romanești, Roșiile, mai mănânci o jumătate de pâine și ajungi la Zătreni. Comună mare. Să ai grijea să nu-ți calce mioarele careva cu mașina. E circulație mare până la Buteni. Comuna are multe sate…bădie…Ciortești, Glămeia, Dealul Văleni, Zătrenii de Sus…ce mai…14 sate!
-Grijesc! Și pe la noi se circulă bogăt...
-Când ajungi întrebi de Maria lui Mecherel. Stă lângă școală. Îi spui de Ion al lui Ionescu, ciobanul.
-A fost măritată?
-Da! E femeia înecatului de la baraj. Își căuta și ea jumătatea. Ăi din sat ziceau că e rea de muscă…Dar nu e adevărat. Știi cum e…gura satului-i slobodă.
-Am s-o caut…Amu zic și eu ca omul. Voi încerca. Încercarea moarte n-are! Zise Ioan făcându-și o ţigare dintr-o bucată de ziar mototolită în jeb și tutun scos dintr-o tabachere veche, ținută în ițari.
După ce a tras un fum în piept, după care îl expiră afară, Ioan a spart liniștea așternută între ei.
-Voi căuta s-o fac fericită, deoarece fericirea este armonia dintre ceea ce gândește omul, ceea ce spune și ceea ce face…E bună de muncă?
-E haitoșe! Are acareturi, ceva animale...
-Înseamnă că-i fainoşe! Nu e ca Leana din capul satului care are chef să facă ceva, dar începând de mâine...
-Foarte bine! Cărui bărbat nu-i plac muierile? În primul rând le iubim pentru frumusețea lor și în al doilea rând pentru că fac copii.
-Adică oameni!
Ion și-a pus mâinile streașină la ochi și-a privit la poziția soarelui pe cer.
-Bade! E trecut de amiază. E timpul să ne despărțim.
-Călătorului îi stă bine cu drumul...
-Brrr!
După care Ion a fluierat printre dinți. Oile s-au luat după el, coborând agale spre Ardeal.
-No! Amu veniți după mine, mioarelor...Grăi Ioan, sculând oile culcate pe niște smocuri de iarbă, cu bota ce o avea în mână. Încet, cu mica turmă după el, a luat drumul Munteniei, spre Zătrenii.
Amândoi coborau pe căi diferite, având în suflet speranța. În urma lor tricolorul arborat pe cea mai înaltă stâncă flutura pe cerul înalbăstrit de senin.