Dor de infinit
În huma udă de ploile toamnei,,
Am fost doar un grăunte de granit,
Dar tu, azi, cu măiestria daltei
M-ai făcut coloană către infinit,
Ca să susțin c-o grație cerească
Bolta cerului din Gorjul tău iubit,
Ca oamenii sub ea să înflorească
Precum soarele ce arde la zenit.
M-ai transformat în masă fermecată,
Unde-n tăcere oamenii vorbesc,
Făcându-mă și de-astă dată
S-ascult un cântec dulce îngeresc.
M-ai făcut apoi poartă măiastră,
Martor să fiu pentru îndrăgodtiți,
Când c-un sărut sub bolta cea albastră
Pe veci doresc să fie fericiți.
Dintr-un grăunte de vreme prăfuit,
Sub dalta-ți venită din altă lume,
M-ai trasformat, în Gorjul tău iubit,
Primind astăzi o formă și un nume.
Tu ai plecat la Cel ce te-a înzestrat
Cu darul schimbător de vieți,
Dar nu te vom uita, căci ai lăsat
Minuni cântate adesea de poeți.
Dor
Într-un codru des, bătrân,
Se ascunde un lac albastru
Oglindind al nopții astru,
Ce pe veci îi e stăpân.
În noapte un gând m-aduce,
Spre oglinda-i mișcătoare
Ce prin vise îmi apare
Și mă-mbată cu vers dulce.
Cercuri multe se arată
Pe întinderea de ape
Venind cerbii să se-adape
Sub lumina cea curată.
Și un cuib de nuferi galbeni
Cu-a lor palide petale
Se deschid privirii goale
Cu stele ca să-i asemeni.
Iar din insula de trestii
Ies lebedele-n valuri
Și când trec pe lângă maluri
Iute-ncep a șușotii.
Că în nopțile de vară,
Te-au văzut ades pe mal,
Și c-un glas fără egal
Le cântai seară de seară.
Când luna dansa cu norii,
Lăsând ceru-ntunecat
Tu cu capul aplecat
Cu lacrimi udai bujorii.
Plângeai cu prea mult amar,
De-ai trezit și lacu-albastru,
Simțind sufletu-i sihastru,
Dorul tău umblând hoinar.
S-a vorbit cu mândra lună,
Să te vindece de patimi,
C-ai vărsat prea multe lacrimi
Și norii încă se-adună.
Și-ntr-o noapte de magie,
Mi s-au arătat în vis,
Lăsând mai apoi în scris
Gândul tău menit doar mie.
Și-am venit pe malul lui,
C-un buchet de iasomie,
În dar să ți-l dau azi ție
Ca răsplată a dorului.
Ș-apoi sub un cer senin,
Gura dulce să mi-o dai,
Ascultând dulcele grai
Noi să ne iubim din plin.
Pictorul hoinar
Astrul zilei iar apune
Prin perdeaua norilor
Ș-un pictor pasteluri pune
Peste coala zărilor.
Și cu pensula-i de gene,
Le învârte să-și aleagă,
Să vadă ce nuanțe cerne,
Auriul să și-l dreagă.
Iar cu o vrajă minunată,
Din sfârșit face început,
Pentru bolta înstelată,
Când amoru-i mai plăcut.
Pe o pânză de cerneală,
Lasă picături de-argint,
Ce se-aprind la repezeală
Și îți fură din cuvânt.
Printre stele apare luna,
Ce cu raza ei de gheață
Lucrează cu drag cununa
Munților cu păr de ceață.
Ca în râuri cristaline,
Să privească iar și iar,
Sa vadă din zări senine,
Nuanțele de chihlimbar.
Iar când stele-ncep să piară
Și raza ei încet se stinge,
Cu o pensulă de ceară,
Ceru-albastru îl atinge.
Să-l picteze iar în aur,
Ce-i topit cu multă trudă,
De către Meșterul Faur,
Ce cu rouă pură-l udă.
Pictorul e înzestrat
Punând iarăși pe hârtie,
Tot ce-n suflet a adunat,
Cu atâta măiestrie .
Apus după răsărit,
Cercul se repetă iar,
Început după sfârșit,
De la pictorul hoinar.
Învață-mă tu...
Tu ești pe bolta înstelată,
Rece, veșnic și argintiu,
Eu sunt pe pământ uitată,
Destinul iarăși să mi-l scriu.
Cu-aripi frânte de iubire,
Privesc bolta ta senină,
Căutând iar fericire
Sub luna ce răsare plină.
M-a lăsat în focul aprig să zac,
Cu sufletul făcut bucăți,
Dar nu mai pot și acum să tac,
Din marea-mi de singurătăți.
Și țip cât pot să mă auzi,
Să-mi mai ușurez povara,
Ștergând obrajii mei cei uzi,
C-o rază, când se lasă seara.
Am obosit de dorul său,
Atât de crunt c-abia mai merg,
În mine totul fiind un hău,
Pe care nu am cum să-l șterg
Și strig cu tot ce am în mine,
Dar niciun sunet nu-mi mai iese,
Căci dorul lui încă mă ține,
Fără ca lui vreun pic să-i pese.
Și sub raza ta de gheață,
Cad din cer plângând nebună,
Cu ochii roșii plini de ceață,
Ce lacrimi multe mai adună.
Te coboară și mă-nvață,
Cum să-mi videc rana adâncă,
Să am inima de gheață,
În turnul meu din vârf de stâncă.
Învață-mă din nou să zbor,
Spre înalturi de cerneală,
Fără lacrimi și fără dor,
Doar în lumea mea de smoală.