“Iarna nu ucide florile.Le dă posibilitatea să renască.”
Valeriu Butulescu

     După ce veneam de la școală și serveam masa, coseam pernițe, draperii, carpete, pentru a ne înfrumuseța casa. La început coseam pe pânză de sac, din cânepă, cu fire de lână vopsite, după diferite modele care erau la modă și circulau prin tot satul. Unele dintre ele erau ținute- n secret, să nu se umple tot satul, alteori aduceau modele din alte sate. Îmi amintesc că într-o iarnă, în ciclul primar, am cusut pe pânză de sac și fire de lână colorate, draperiile cu trandafiri și cruci pentru ușile și fereastra din camera dinapoi. Îmi plăcea să cos cu cruciulițe simple, duble, tăietură, chelim, punct de goblen și eram tare mândră de rezultatul muncii    mele. Toate acestea le datorez mamei care m-a-nvățat de toate, știind că mă vor ajuta în viață. Așa a-nvățat-o și pe ea  bunica Viorica. De țesut nu am țesut, dar am încercat să am habar și de această îndeletnicire. Admiram tot ceea ce ieșea din mâinile fermecate ale mamei.Țesea până târziu, veneau și surorile ei și avea un dar de a potrivi culorile de parcă câmpul înflorit s-ar fi coborât pe  covoarele  sale.După plecarea mamei melei la bunul Dumnezeu, în rujile pline de culoare văd chipul mamei iar în verdele frunzelor, olivul din ochii ei. Unul dintre ele, pe fond de albastru, ca de Voroneț, cu flori roșii și lăcrimioare, l-am transformat într-o tapiserie, în camera din mijloc, lângă tablourile vechi ale familiei, cu rame aurite de unde mă privesc strămoșii mei mutați în veșnicie. E camera amintirilor!

      - Mamă, cum erau sărbătorile de iarnă? o-ntreb pe mama.
      - Faine…! Cu multă vreme înainte, încă din Postul Crășiunului, ne apucam de curățănia mare. Casa strălușe de curată șe iera. Prin șinși decembăr vene Moș Nicolae, un moș bun care de fiecare dată îmi punea bomboane de pom într-o punguță, în fundu târnațului!”
    - Și la mine venea în fiecare an! Și făcea la fel! Dar nu l-am văzut niciodată…Când voiam să-i mulțumesc mă uitam la cer, îmi împreunam mâinile și ziceam:
    - Mulțumesc, moșule! Mă bucur că nu m-ai uitat…!
Atunci mi se părea că una dintre stele devenea mai strălucitoare și pâlpâia. Aceasta era steaua lui Moș Nicolae, mă gândeam eu.
     - Șe fain...! Să  stai pe o ste lușitore...zise mama.
 De anul trecut privesc steaua luminoasă și mă-ntreb:
    -Oare, vine Moș Nicolae?
Mama nu-mi răspunde că și ea e plecată, să-i țină de urât moșului.
Îmi lustruiesc ghetele, dar și sufletul, cu cuvinte frumoase și amintiri dragi din copilărie.
    - Oare, o să vină?
            - De ce să nu vină? mă-ntreabă un gând.
    - Pentru că drumul său e lung, presărat cu stele, printre nori plutitori, lucru deloc ușor. Dar moșul meu e magic, îmi spun. Va ajunge la mine cu siguranță!
Și atunci, ce m-am gândit? Ca să mă găsească mai ușor, de acolo din ceruri, am aprins o lumânare pe care-am pus-o pe pervazul geamului. Am așteptat toată seara ca moșul copilăriei mele să vină, să-mi aducă bucurie. Deodată, am simțit un soi de mângâiere care semăna mult cu alintul mamei și în jurul meu miros de portocale și ciocolată. Am ațipit și când m-am trezit am zărit pe pervazul ferestrei o punguță fermecată plină cu dulciuri.
    - A venit moșuuul!!am strigat cu bucurie. Deschizând punguța, mi-am găsit toată copilăria mea mirosind a portocale și ciocolată.
    - Mulțumesc, moșule! Nici de data asta nu m-ai uitat! Drept răspuns, lumânarea din fereastră a-nceput să pâlpâie, să pâlpâie, în timp ce o lacrimă mi se prelingea pe obraz. Am început să mă rog  pentru moșul meu drag…
Cineva, într-un film spunea atăt de frumos:Când vezi o stea licărind, o rugăciune se-aude-n rai!Și am început să mă rog, să mă rog...
     - Apoi, venea Crăciunul...