grecuScena 7

Pe fundal, nişte pereţi de bloc murdari, scobiţi de gloanţe, cu două geamuri sparte din care fumegă ceva. În faţă, dosul unei bănci de parc. Înnoptează. Se aud explozii sporadice şi rafale de armă automată. Nicolae, cu două arme pe umeri, îl târâie pe Radu rănit şi-l sprijină cu spatele de spătarul băncii. Ambii sunt în ţinute de militar, Radu are epoleţi de locotenent, Nicolae este fără grad dar încins cu două curele, una de ofiţer cu diagonală. Se opresc pentru a se odihni un pic.

NICOLAE (respiră din greu, se şterge pe frunte): Stai să-mi trag un pic sufletul.
RADU: Am tras o sperietură soră cu moartea, uite cum mi se scutură mâinile. Îmi tremură carnea ca-n agonie.


NICOLAE: Crezi că mie nu-mi tremură?
RADU: Bine, dar pe tine nu te-au rănit!
NICOLAE: Dar m-am speriat nu mai puţin decât tine. Mi s-au înmuiat picioarele, scap totul din mâini.
RADU: Am crezut că s-a zis cu mine. (tresare speriat) Stai, dar unde mi-i pistolul?!
NICOLAE: E la mine.
RADU: Cu tot cu curea?
NICOLAE: Sunt pe mine, nu le vezi?
RADU: Nu ţin minte când mi le-ai scos. Parcă-a fost totul în vis şi m-am trezit când mă bandajai.
NICOLAE: E de la şoc.
RADU: Şi mi-e frig. Mi-e al naibii de frig! Trebuie că am pierdut mult sânge.
NICOLAE: Auzi, dar cum e când te răneşte?
RADU: E slut.
NICOLAE: Asta-i clar ca bună ziua, dar ce simţi, te doare tare?
RADU: Ba nu. (tuşeşte) Am simţit ca o împunsătură, nici n-am înţeles de la început ce s-a întâmplat. Pe urmă m-a ajuns durerea. Bine că a ieşit glonţul afară. Şi că nu-i unul excentric să-mi ciopârţească totul în interior.
NICOLAE: Da, e unul 7,62. Poate chiar de lunetă. Uite cum sângerezi. M-ai murdărit şi pe mine.
RADU: Spuneai că m-ai bandajat, nu?
NICOLAE: Ai nevoie de un pansament mai strâns, cu mult tifon. Dar de unde să-l iau? Nu ne-au dat măcar o trusă medicală ca lumea.
RADU: Mă va bandaja Galina ta, dacă va mai avea pe cine bandaja. Ea îşi cunoaşte bine meseria.
NICOLAE: Aha. Aşteaptă murgule primăvara, c-ai să paşti iarbă. Te-a bandaja acasă Ana! De-am ajunge până la ai noştri.
RADU: Dar unde-s ai noştri?
NICOLAE: Parcă eu ştiu. Undeva pe lângă Inspectoratul de Poliţie.
RADU: Mda, gheboasă situaţie. Dacă mă scoţi de-aici, auzi? Am să-ţi datorez până la moarte.
NICOLAE: Ai să-mi faci o orgă de lumini ca a ta.
RADU: Ţi-o dăruiesc pe-a mea. Mie-mi fac alta.
NICOLAE: Şi când le reuşeşti pe toate?! Şi pictură, şi poezie, şi muzică, şi electronică!
RADU: Da, şi-un glonţ în piept. Chî! Chî!
NICOLAE: Ei, nu chiar în piept, mai curând subsuoară. Poate că ţi-a rupt doar vreo coastă. Nu mai mult.
RADU: Îhî, îmi vine să zbor de bucurie…
NICOLAE: Ai văzut cum tancul a spulberat tunul? Dintr-un singur obuz. Pe toţi i-a omorât.
RADU: Cine ştie. Au rămas să zacă împrăştiaţi de explozie. (tuşeşte cu mâna la gură şi se uită în palmă) Dar şi ai noştri i-au scărmănat frumos. Au distrus vreo şase tancuri.
NICOLAE: Sângerează saliva?
RADU: Puţin.
NICOLAE: Totuşi ţi-a atins plămânul.
RADU: Dar unde-s toţi?
NICOLAE: Nu ştiu, s-au retras. Când au văzut cum intră tancurile în oraş, s-au ascuns ca potârnichile. Iată, spune-mi, te rog, unui şofer de rând, de ce n-au aruncat podul în aer? Sunt diletanţi, în pizda mă-sii, acei ce-au declanşat atacul, sau ce-i de capul lor?
RADU (zâmbeşte): E obligatoriu să înjuri ca un birjar?
NICOLAE: Eu n-am studii ca tine, pot să-mi permit. Şi apoi e supărător, dacă nu veneau pe pod tancurile, pe dracu ne scoteau ei din oraş!
RADU: Generali de teracotă.
NICOLAE: Ce zici?
RADU: Au hotărât să taie coada câinelui cu ţârâita, pentru a fi mai puţin dureros.
NICOLAE: Pentru cine, pentru câine sau pentru coadă?
RADU: Cică au trimis nişte MIG-uri, dar n-au nimerit podul.
NICOLAE: Şi tu crezi în aşa poveşti?
RADU: Întreabă-mă să te întreb.
NICOLAE: Nu ştim noi încă să luptăm. Nu cunoaştem… strategia războiului modern.
RADU: De unde! După Ştefan încoace n-am luptat aproape deloc. Iar rusul, regulat, o dată la treizeci-patruzeci de ani se implică în războaie…(trage zgomotos aer şi tuşeşte) …mai mici sau mai mari, dar se menţine în formă. Ca un sportiv de performanţă. Nu vrei să-mi aprinzi o ţigară? Numai un fum! Un singur fum!
NICOLAE: Eşti nebun?! Asta-ţi mai lipsea la plămânul tău găurit! Şi apoi noaptea luneta bate direct în jăraticul ţigării aprinse. Chiar dacă fumătorul e unul de-al lor. Trag în tot ce se mişcă.
RADU: Ştiu, dar de unde acum lunete? Nu ciripesc nici vrăbiile.
NICOLAE: Vrăbiile ca găinile, s-au ascuns de-acum la culcare.
RADU: Nu, nu, nu! Uită-te, e pustiu, toţi s-au pitit de parcă e un oraş părăsit ca Cernobîlul. Doar că aici şi împuşcă.
NICOLAE: După aşa măcel, au fugit din oraş şi gândacii de bucătărie, nu numai vrăbiile.
RADU (glumeţ): Au fugit la Chişinău?
NICOLAE: Cine?
RADU: Gândacii.
NICOLAE: Îi avem pe-ai noştri. Dar uite ce: nu mai vorbi atâta. Pierzi puterile. Şi unde-ai găsit glonţul acesta? Că în direcţia noastră parcă nu se trăgea.
RADU: Unul rătăcit. Sunt un ghinionist desăvârşit. Dacă în tot oraşul se trăgea o singură dată şi fără ţintă, numaidecât agăţam eu glonţul cela. Aşa mi-e scris. O fi că sunt blestemat de cineva.
NICOLAE: De vreo fată părăsită de tine.
RADU: Mă măguleşti? Fetele nu-mi prea acordau atenţie.
NICOLAE: Nu te mai boci, te rog! În toată clasa se chiorau la tine ca la o vedetă de cinema. Să fi avut eu măcar jumătate din succesul tău!
RADU: Şi Galina ta?
NICOLAE: Ce, Galina mea?
RADU: Se uita la mine?
NICOLAE: Ce ai tu cu Galina mea, bă? Că te las aici dracului! (se linişteşte aparent) Şi Galina. N-a fost o excepţie. Cu ce le ademeneai, nu pricep, că nu eşti tare frumos! Poate ai ceva deosebit la rădăcină? Şi a aflat vreuna?
RADU: Ei, pe naiba. Poate chiar mai modest decât la tine. Una cu pretenţii peste-o lună mă părăseşte.
NICOLAE: Galina e fără pretenţii.
RADU: Mai lasă-mă dracului cu Galina ta! N-am avut nimic cu dânsa! (se sufocă de tuse) Nici nu ne-am întâlnit vreodată!
NICOLAE: Îhî. Numai i-ai scris scrisorele.
RADU: Parcă tu nu i-ai scris. O păzeai la discotecă, nu care cumva să danseze cu mine.
NICOLAE: Bine, dar eu până la urmă m-am însurat cu ea.
RADU: Felicitări! Şi ea din recunoştinţă ţi-a mărturisit dacă i-am scris eu sau nu. De unde ştii? Chî-chî! Ea ţi-a spus?! Ori s-a plâns în răvaşele sale trimise împreună cu frunze uscate de cireş în unitatea voastră de artilerie antiaeriană?
NICOLAE: Da, da. Ai să scoţi din ele ceva, aşteaptă. Nici cu cârligul. (brusc priveşte la el suspicios) Dar de unde ştii ce-mi trimitea ea în armată?
RADU: Păi, mi-ai scris! Ai uitat?
NICOLAE: Eu?! Minţi, javră! Crezi că n-am observat cum te chiorai la picioarele ei?
RADU: Şi ce dacă? Toţi se chiorau! Purta mini, nu? În fond, avea cele mai frumoase picioare din clasă! Era păcat să nu te uiţi la ele. Chî! Chî! Şi apoi, tu le ai deja în braţe, poţi să te înfrupţi cu lingura din dulceaţa lor şi să le dezmierzi ziulica toată, iar eu nu le-am atins nici măcar cu un deget!
NICOLAE: Dar ai avut aşa intenţii?
RADU: Arată-mi-l pe-acela care n-a avut!
NICOLAE: Dar cu Nadia? Nu te-ai întâlnit nici cu Nadia?
RADU: Care Nadia? Cu Nadia?! Cu Nadia m-am întâlnit! Am fost şi la film împreună, şi ne-am sărutat de câteva ori. Era frumoasă, ce mai, chiar îmi plăcea.
NICOLAE: Şi de ce atunci te-ai însurat cu Ana? Dacă-ai fi văzut-o cum plângea, sărmana, când a auzit de nunta ta. (scoate un chibrit şi îl strânge în dinţi) N-are cine-ţi trage o mardeală bună. Idiotule.
RADU (tresare şocat): Cine, Nadia plângea? Nadia plângea?! (cu neîncredere) Du-te, mă! Ai văzut cu ochii tăi, sau ţi-a spus cineva?
NICOLAE: O linişteam împreună cu Galina. Am vrut atunci să nu mai venim la nunta ta. (scuipă chibritul din dinţi) Îmi pare rău de fată. Era frumoasă şi învăţa bine. Aşa fete nici nu se uitau la mine.
RADU: Şi pe unde-i acum, n-ai auzit?
NICOLAE: Cică s-a măritat cu un jurnalist din Kiev, dar nu-i fericită. Dacă n-o fi divorţat deja.
Pauză. Se aud câteva rafale de armă şi o explozie în apropiere de la care cad şi se sparg câteva bucăţi de geam. Combatanţii tresar, se uită încolo, dar nu observă nimic.
RADU: Auzi, lasă-mi grenada ta şi pleacă. Mă descurc cumva.
NICOLAE (zâmbeşte): Hai, nu-l mai face pe eroul! Vrei să mori ca-n filme?
RADU: Ba nu. Dar unul are mai mari şanse să scape.
NICOLAE: Ştii ceva, domnule locotenent? Cu ce plăcere ţi-aş mai aranja una la falcă! Norocul tău că eşti rănit.
RADU: Pentru Nadia?
NICOLAE (îşi prinde ambele arme de gât): Pentru Nadia ţi-aş sparge capul!
RADU (zâmbeşte): Te-ai dat de gol! Deci ţi-a plăcut şi ţie? (tuşeşte)
NICOLAE: Nu-i neapărat. Ea a fost o fată cumsecade. Numai că eu nu aveam şanse. Iar tu eşti un porc ghiftuit care răstoarnă troaca.
RADU (justificându-se): Bine, dar nu puteam să mă căsătoresc cu toate! Îţi dai seama? Numai dacă va fi adoptată vreo lege a poligamiei.
NICOLAE: Eşti un flecar fără pereche. Ştii multe, dar nu prea ştii ce să faci cu toate cunoştinţele tale. Şi de ce nu te-aş lăsa aici, s-o salvez măcar pe Ana de la o aşa pacoste?
RADU: Faci puşcăria. Sunt ofiţer.
NICOLAE: Cine o să afle? Ai martori?
RADU: Am doi copii…
NICOLAE: Acum, câteva minute, cereai să rămâi de unul singur cu grenada mea.
RADU: Nu-s prea statornic. (se chirceşte de frig) Gluma-i glumă, dar nu mai pot de frig. Mi-e al naibii de frig. Nu nimereşte dinte pe dinte. De parcă nici nu-i iunie. Dacă nu mor de rană, mor de pneumonie.
NICOLAE (îl ia în spate şi porneşte cu el mai departe): Hai atunci acasă, nu de alta, dar păcat de copii dacă rămân orfani. Ei n-au nicio vină.
RADU (glumeţ): Da, copiii. Dar cred că şi o orgă de lumini n-are să-ţi strice… Brrr! Cât mi-e de frig!
NICOLAE: Dacă mai deschizi o dată gura, te las aici în mă-ta cu orga ta de lumini, cu tot…
Se stinge lumina.

voluntari din stanga Nistrului