Când am aflat că ai PLECAT și tu eram în Satu Mare, în dulcele nostru stil încercam să nemuresc oameni ce nu mă merită.
Nici pe tine nu te-au meritat muuuuuuuuulți din cei ce te (de)plâng azi... ÎN VĂZUL LUMII!
N-o fac pentru tine, prietene (stră)vechi, o fac pentru ei, preamărindu-se pre ei!
Așa va fi și după mine, la fel după alți dragi ai noștri.
Te-am sunat când am aflat.
Credeam că e o (altă) glumă proastă, speram, visam, îmi doream.
Nu mi-ai răspuns, Pavele!

De ce?
Ce rău ți-am făcut ca să mă lași cu hienele ce ți-au sfâșiat răni pe care ți le oblojeam în ceasuri de refugiu, neștiuți de nimeni și vegheați de Dumnezeu?
Unde erau atunci cei ce-ți vor dedica premii acum când noi măsuram cu milimetrul vieții picătura din sticlă și zâmbetul din suflet creștea?
De ce te slăvesc acum cei ce erau încurcați de personalitatea și talentul tău?
De ce n-au fost cu noi la birtul din piață, de ce n-au adunat ca noi pașii mai marilor de pe asfaltul existenței.
De ce mă obligi să plâng acum, când inima mea abia mai știe să-și bată rostul?
Cumva mi se limpezesc ochii dar mi se încețoșează (în)depărtarea.
Acum drumul meu printre oameni și viață e și mai greu, PRIETENE!
Dumnezeu e neserios, egoist!
Își face cenaclu-n cer cu bucăți din sufletul meu, frate!
Am de făcut un drum la București acum - prieteni, amintiri, rememorări, întâlniri, retrăiri, zâmbete, știi tu, conferințe! - mi-e frică să-l fac acum!
Nu vreau să mor singur într-un vagon de dormit, prietene!
Amici comuni vor face drumul invers, Clujul va fi o capitală tristă și îndoliată.
ȘTII că urăsc înmormântările, că nu mă duc la nimeni, că sper ca nici la înmormântarea mea să nu fiu actor!
Mereu am vrut să păstrez imaginea VIE, aia a omului care a fost.
Pavele, Pavele!...
Cu cine mă mai cert eu și pe cine mai las să mă mintă?
Când era Sf Ioan ziceai că te cheamă Pavel, când era Sf. Pavel ziceai că ziua ta e de Sf Ioan!
IO veneam să închinăm lumini și speranțe la birtul de lângă piața de flori între aceste sărbători.
Neștiuți de nimeni visam și speram, adumbream proiecte, ne minunam de nimic și speram.
Doamne, câtă speranță și vis mai aveam!
Ai plecat acum și ai luat și partea mea de vis și speranță, prietene!
Când am să vin și eu ești obligat să stăm la umbra amintirilor și să privim în gol, ca atunci când golul sticlei ne-a permis să vedem răsăritul cu cei mai frumoși ochi!
Pavele, Pavele!...
Ce-mi făcuși tu mie!
Acum nu numai că îmi este cel mai crunt dor de tine, mi-e de noi, de bucăți din mine, de risipiri, adun cioburi, de viață mi-e frică, dragule!
Amu mă dor toate, tu mă DORI!