E temerar demersul făcut de poeta Daria Hristina acum, dar tot restul vieții și-ar fi reproșat apoi că nu și-a îngăduit nebunia frumoasă de-a fi pariat pe ea însăși la investirea întâilor pași în lumea rarefiată a literaturii adevărate, la șederea la masa de joc a acesteia.
Este deja egală cu ea însăși, nu epatează, nu cade pradă tentațiilor și experimentelor lingvistice ori artistice, crede-n Cuvânt și acesta o răsplătește-n actul inspirativ cu imagini spectaculoase în prospețime, versurile sale au suportat fine disecții, fapt ce trădează aplecarea pe text și filtrarea gândului, dorința de artizan simțindu-se-n aerul de bijutier doritor de spectaculos.
Poezia sa este o continuă idee în proză, cuvinte trăiri prin care poeta alocă timpului dăinuire-n speranță, dar și șoapte interioare ridicate la dimensiuni planetare-n actul creației și dincolo de acesta.

O liniște profundă a ființei te cuprinde parcurgând această carte manifest al unei generații în care mulți și-au pierdut nemeritat încrederea, o poezie a fidelității momentelor femeii născute din femeie, versuri tăinuite, o meditație asupra trecerii vremii și vremurilor.
E doar începutul începutului, iar ecoul baterii la ușile împărătești ale slovei se va fi nemurit deja.