Voi, oameni!

Oameni, voi, umbre ale Pāmãntului,
Care, prin puterea gândului,
Puteți mişca şi munții din loc,
Dar alegeți
A crede-n noroc,
În soroc
Și vā puneți voi singuri obroc.

Oomeni, lumini din Carul Mare,
Cu-atãta dumnezeiascā răbdare,
Trudind pe rāzoare,
N-alegeți strop de nepāsare,
Chiar dacă doare.

Oameni, flori ale câmpului,
Dāruiți-vā gândului ,
Acordați-vā cântului,
Cerului și Pāmântului!

Oameni, armonii ancestrale,
Dați inimilor voastre culoare,
Răbdare,
Dragoste dumnezeiascā sub soare,
Veșnicie, ardoare!


Balada râmei

Pentru cei ce te vor praf,
Tu rămâi aceeași râmā
Târãitā prin țārânā,
Recitând un epitaf.

Lasă lumea cu-ale sale:
Colb din colb, pe veșnicie,
Suflete cu datorie
Perorând zile amare.

Divizeazā-te, integru
Pe când te taie mai aspru,
Din nevoia de dezastru,
Din orgoliul mult prea negru...

Și sclipeşte-n două pārți
De pe harta ta stelarā,
Tristā râmā colosalā
Ghinion la aşi în cărți!


O altă viață

O buburuzā
Ca o ventuzā
Iese afară.
Un gândācel
Haios şi el
Hop, se strecoarā.
Freamātā pomii
La frac ca  domnii
E primāvarā.
Plin de stamine
Şi de albine
Zumzāitoare...
Uite-o și-o barzā
Și flori în vazā
Ziua-i mai mare.
Verde pe câmpuri
Voioase gânduri
Freamāt, speranță...
O, primāvară,
Ne scoţi afară
Și ne dai viață.
Şi învierea
Ne ia durerea
De dimineață.
Totu-i iubire
Și fericire


Nostalgie frāţeascā

Nevinovați, eram noi amândoi  
Și timpul, repede, trecut-a peste noi,
Iar azi, cu griji așa de ìmpovārātoare
Nu ne jucăm, căci suntem în vâltoare...

Copilărie, nimb de ştrengārii
De ce mai pleci; când ne dorim să vii
De ce nu stai? În inimă, rămâi
Să fim mereu copii de premiu-ntâi!


Delir de corcoduşi

Plesneşte mugurul în corcoduşi,
Zambilele-s atâta de cochete,
De parc-ar fi fecioare cucuiete
Ieșite-ntâi la horā, după pici ghiduşi

I-aşa beție pe vreo ulicioarā,
De te îneci de atâta primāvară!

Te clatini de parfum și de arome
Și prin grădini e verdele la modā
Caprina strigā la lalea: "Māi dodā,
Și tu ai astenia-ntre simptome?
Sau suferi de delir de corcoduşi?!"

Māmicile, agale, printre straturi
Se-apleacā-n sapā, glia pare tare
În jur, e zumzet și înfiorare,
De parcă clocoteşte întreg satul...  

Mai strigā o vecinā peste gard:
"Mai lasă treaba, vino la cafea
Vreo două vești, ca sā îți spun, aș vrea,
Că, la povești, îmi este tare drag
Hai pe la mine, nu mai pregeta".

Se vede-n zarea-albastrā un cocor
Parcă și-o barzā, uite-o rândunicā
N-a mai rămas în lume dram de frică  
Pe ceru-albastru nu e niciun nor

Și-o să învie iarăși un Hristos
Și-o să răsarā-n inimi primāvara
Cu tot alaiul ei, în toată țara,
De-o să te simți sublim și grandios!