SERPENTINE

I
Eu trec ca o umbră prigonită
și aud în urmă cum plânge piatra
în care lacrima-mi crește și revarsă
strigătul păsării albe
înfometând
timpul.
Țăndări de întuneric
în adâncu-mi trist,
vuiete şi tunete
și sunete deşarte curg
din gura unei frunze, îngălbenind.
Câinii timpului
din golul inimii muşcă,
eu nu sunt aici, dar sunt aici,

îmi beau cafeaua,
o rază din gându-mi bate
și nu se mai termină
la geamul tău și de dincolo de moarte.

II

Lucurile nu mai au sens,
sunt povestite,
putrede
și în jurul lor
ritualic
se ridică ascunși ochii de lup.
Cine a prefăcut
în pâine
cuvântul nerostit?
Cine
înainte de a isprăvi sacrificiu
tânăra cutremurata uitare
și-a zidit-o?
Râd și plâng:
cine ține crescuta-mi umbră
captivă?

III

Fantasme și realități,
trăiri și reflecții,
popasuri în serpentine,
la doar atât în clipa acasta
se rezumă povara
pe care precum Sisif
o înalț
spre nemărginire.
Îmbătrânesc ca un foc înfrigurat
în vatră.

IV

Moment de iluminare și motiv de înfiorare
ecoul ce-și ascunde felinul strigăt trecut
ca o apă curgătoare, topindu-se în hăuri,
în toate bucuriile, și în toate spaimele.
Lasă-ne, Doamne, harul
de a ne regăsi pe noi înșine
în poemul nemuritor și făcător de minuni.

V

După ce am rătăcit prin amintiri epice,
iată-mă ajunsă
printre ruine ridicând o năframă albă
desupra capului.
Se încumetă careva
să lepede pielea de tigru
a cuvintelor
care încă mai așteaptă în glorie
călăul?

VI

În Valea Plângerii
am să-mi ascund aripile
care au învățat să zboare.
Când o să apară lumina
un verb o să fie pus la păstrare
dincolo dincolo dincolo
de uitare.
Acolo, în valea cu plângeri,
pentru un vers acoperit cu
o zăpadă de aur
am să-mi pun viața în joc.

VII
Și-apoi voi dăltui într-o cuvântătoare
piatră
adusă din labirint,
peste care s-a scurs o pată de sânge,
o torță vie
în amintirea celui ce s-a născut
din coastă zeiască…


FEMEIA VREMURILOR DE AZI

Simplitatea frazării, tonul sincer şi mieros.
Trup în formă de clepsidră, truc reușit, hazos!
Ea e, în întregul ei, mărturie revelatoare.
Ea e, în diverse chipuri, şi tortură şi splendoare.

Femeia e, deopotrivă, mare şi-nalt divin.
Curiozitatea frecventă a spiritului peregrin
Se situează sub semnul prudenţei, fără pic
de implicare.

Ea e, în diverse chipuri, şi tortură şi splendoare.
În alte ipostaze, demnă e de relevat!
In alta e simplă „glossă” ce îndeamnă la păcat
Femeia-i trofeu în colecţii particulare.
Ea e şi tortură şi splendoare.



DOMESTICIREA CUVINTELOR

Învolburate grăunţele de nisip
Se metamorfozează-n perle,
Iar candelabrele fumegânde ale gândului
Asemeni stelelor
Se aprind pervers în memorie.
Setea după absolut provoacă
Flăcări deasupra,
Cenușa cuvintelor peste umbra păsării nemuritoare
Își pulverizează tăcerile.
Prin crăpăturile nopții
Pătrund bufniţele
Pe care cuvintele le-au eliberat din clepsidră.


POETUL

Poetul nu îl mai roagă pe Dumnezeu să-i dea
curajul de a vedea ceea ce nu e de văzut –
se spală pe mâinile pătate cu sângele cuvintelor
și din copacul ce i-a crescut în gând
scutură păsările albe.
Poetul nici nu mai are vedenii,
este pustiit,
nu Dumnezeu i-a dat șapte vieți și o moarte,
ci un cuvânt răzbunător
care se prefăcea că nu există.
Poetul își dă viața pentru un cuvânt nerostit?



O POVESTE

Avem în noi instinctul etern
de a ne reîntoarce la povestea
din misterul întunericului matern
acolo unde umbra când a căzut o stea
a părăsit trupul ispitit
al femeii cu părul despletit,
desculță pe cărări în spini sporite,
mereu de lacrimi zorite.
Un foc lăuntric
și crește și scade ciclic
când gura-mi laudă aduce
mărului furat și amar și dulce.
Femeie trecând nesfârșită
de slavă lipsită
odată cu cuvintele venind
și murind,
îmi arunc lanțul și haina
în visul ce-ți ascunde taina.
– De prin părțile acestea cunoști vreo poveste?
am întrebat fântâna de timp uitată
și-n care suspendat încă îmi mai este
cer arzând în apa înaripată.
– Da, o halimă cu o femeie urcând
din cenușa unei chemări în noapte,
mi s-a părut că apa murmurând
avea un glas sfințit cu lapte.


COPACUL VORBITOR

I

Nu știu dacă era stejar sau nuc
sau poate un simplu castan
copacul pe a cărui scoarță scriam
mesaje în copilărie.
În tulpina copacului trăiau
elfi, spiriduși și gnomii
de pe continentele dispărute
ale Atlantidei și Lemuriei.
Acolo își duceau viața
 prințese, balauri, zmei
și toate personajele din poveste.
Deși făceau parte din viața mea
nu le-am văzut vreodată.

II

Primele litere încolțite în cuvânt
le-am scris pe tulpina copacului
și nu pe malul mării
ca să fie ruinate de valuri.
„Ploile îți vor spăla gândurile.
Trebuia să le crestezi
cu un vârf ascuțit de os domnesc”,
mi s-a spus.
„Simțea durerea când era rănit copacul?”,
m-am întrebat când a fost lovit de fulger.

III

Ploile nu mi-au șters gândurile
încrustate pe crengile copacului.
Le-au lăsat acolo
să se înmulțească
și să devină învățăminte
pentru trecători, se povestește.
Astfel am constatat că
arborele din copilăria mea
nu mai era cel știut.
Cel de acum începuse
să vorbească cu Cerul,
străinul.
schilodul.

IV

Deseori, ascultându-i
sunetul frunzelor
cred că dorește,
schilodul,
să-mi transmită teama
că va veni o vreme
când frunzele i se vor risipi,
când crengile i se vor rupe
la trecerea păsărilor
și a vânturilor.

V

Am refuzat să cred
că vreodată copacul meu
vorbitor
va prefera singurătatea
și va deveni ascunziș pentru bufnițe.
Dacă știam că undeva
se ascute o secure
nu mai plecam în lume
să-i caut umbra
și cântecul de flaut

VI

Comoară de preț îmi sunt
amintirile.
Nu-mi pot imagina cum
din inima lui a ieșit
această preafrumoasă statuie
ce poartă pe pielea lui de lemn
cicatrice
numele meu.

VII

După ani și ani
m-am așezat pe
ceea ce a mai rămas din el.
Și nici acum nu știu
dacă era stejar sau nuc
sau un simplu castan.
Cine să mă creadă
că am avut un copac vorbitor?
Cine să mă creadă că
a strecurat în ființa mea neființa lui?