sufleteDespre Mariana Kiss nu știam multe lucruri până când editorul Ioan Romeo Roșiianu m-a îndemnat să scriu despre volumul ei „Miezul gândurilor” apărut la „eCreator” Baia Mare, colecția „Poesis”, anul acesta. Atunci, scriam printre altele, citez: „Poeta Mariana Kiss strânge într-un mănunchi liric dorințele, visele, dorurile și amintirile, ajutată de  un limbaj poetic expresiv, cu metafore, epitete, personificări, comparații inedite, surprinzătoare pentru cititor”.
Acest al doilea volum al Marianei Kiss „Suflete descătușate”, aceeași prolifică și prestigioasă editură, același editor și director de carte – în persoana lui Ioan Romeo Roșiianu, ne arată o poetă care s-a „descătușat” de propriile temeri, îndoieli, privind propria-i creație și continuă cu încredere pe drumul anevoios al afirmării poetice.
Începe volumul „Suflete descătușate” cu poezia „răstignită între două lumi”, două lumi care îți pot produce multă nefericire căci vorbim despre antiteza dintre terestru și celest, dintre muritor și etern. Acest prim poem poate fi considerat „ars poetica” dumisale căci ne arată natura poeziei create de ea.

Place fantezia debordantă de care dă dovadă și metaforele bine alese: „cine sunt eu/ cine m-a uitat/ printre ruinele destinului/ cântându-mi un menuet/ în locul cântecului de leagăn/ cine mi-a pus la cap cuvântul/ în locul pernei/ din puful lebedelor pure/ mânjind cu cerneala cerului/ degetele ce încă nu știau/ să țină condeiul/ cine mi-a însămânțat/ năluci în priviri/ și miresmele/ candidelor magnolii/ în toiul anotimpurilor/ cine sunt eu/ atunci când caut iubirea/ printre visele universului/ cine sunt eu/ cea răstignită/ între cele două lumi/ dimineața/ și călărind cai sălbatici/ în șei care mă ard/ noaptea”.
Poeziile Marianei Kiss, prin utilizarea versului alb, fără rimă și semne de punctuație, seamănă cu nuvelele și prozele pline de metafore și epitete ale lui Fănuș Neagu și putem vorbi și în cazul ei, de o „geografie a imaginarului”, de spontaneitate spirituală ce-i crează acel spațiu și orizont spre libertatea gândului  și un refugiu celest al nealterării propriei conştiințe: „perdele grele de ceață/ îmi îneacă plânsul/ frigul tăios al neputinței geme/ lutul se zbate căutând alinare/ în mâinile umede ale creatorului/ clipele bat gongul unui anotimp întârziat// mărăcinișul crispat ce-mi taie calea/ se agățată de poala înserării/ rănindu-mi pulpele tăcerii// simt miros de candelă aprinsă/ urmez dâra de ceară ce-mi arde tălpile lipindu-se de ele/ altare prin care doar timpul trece/ se reazemă de colțul rugăciunilor// dacă m-aș opri/ aș fi pierdută pentru totdeauna în acest labirint/ știu că există o ieșire/ am mai fost aici/ în alte vieți” („pulpele tăcerii”).
Tema iubirii este prezentă în aproape toate poemele iar iubitul este comparat cu un zeu, cu un poem sau eseu, este jumătatea ei de care nu poate fi despărțită decât de moarte („alter ego”). În acest sens vă propun poezia „tu-mi ești culoarea din peneluri”, în care iubitul poate fi orice, chiar și o culoare ce nu se va decolora niciodată: „bună dimineața iubitul meu/ se crapă de ziuă în ceruri/ mi-ești zeul frumos din Empireu/ tu-mi ești culoarea din peneluri/ mi-ești cerneala visului nocturn/ cu care scriu pe cerul înstelat/ vreau în fiecare clipă să-ți spun/ dorul din piept ce m-a măcinat// fără tine nu pot scrie cuvinte/ fără tine sunt o frunză-n vânt/ fără tine nu pot merge-nainte/ fără tine nu mai știu să cânt// tu ești poemul meu de iubire/ vreau lângă mine să stai mereu/ tu ești marea mea împlinire/ ești al dorului superb eseu/ lângă tine versul se dezleagă/ ești muza mea în nopțile târzii/ ești arcușul ce vioara dezmiardă/ ești sacâzul ce-i dă viață corzii// când zorii mă lasă să te iubesc/ zâmbește cerul și pământul/ când zorii mă lasă să te iubesc” („tu-mi ești culoarea din peneluri”).
Poeta Mariana Kiss explorează cu măiestrie relația dintre concret și abstract, dar are o viziune proprie asupra poeziei, devenind „leacul” de care are nevoie în orice situație, cu condiția ca totul să fie la superlativ, fie că vorbim de poet sau o  altă profesie: „...unde poetul încinge condeiul/ e cea mai limpede cerneală/ cuvântul în ea se oglindește/ și-apoi prinde aripi să zboare// unde iubirea așează scânteia/ e cea mai curată inimă/ speranța în ea se oglindește/ și-apoi își cânta nemurirea/ unde olarul își pune amprenta/ e cel mai fin lut dintre toate/ degetele lui modelează/ și-apoi din viața lui dă viață// unde curcubeul se așează/ e cel mai limpede cer/ furtuna se închide în matcă/ și-apoi curge al zilelor eseu” („unde poetul încinge condeiul”).
Citind și aprofundând poemele observăm  că Mariana Kiss transformă poeziile într-o retrospectivă biografică: „ai venit și mi-ai dezvelit trupul/ cu atingerile tale tandre/ ai venit mi-ai dezgolit sufletul/ cu șoaptele tale flămânde/ ai venit mi-ai dat sărutări fierbinți/ în mijlocul nopții-nnegurate/ m-ai scos cu iubirea ta din minți/ m-am lepădat de tot și de toate// mi-ai strivit buzele-nfometate/ te-ai jucat cu mugurii sânilor/ am gustat din plăcerile toate/ am băut din polenul zeilor/ extazul l-ai pus la îndemână/ ecoul cobora dintre  munți/ spre lumi efemere împreună/ călcam pe lave roșii fierbinți...” („iubire înfierbântată”).
O poezie atipică, o poezie-urare, parcă „ruptă” din contexul întregului volum este „Plugușorul băieților”, care ne arată o altă față a autoarei, una plină de umor și nu una de văicăreală. Scoate în relief tarele societății românești de azi, în care banul primează. Fiind foarte lungă, am să selectez pentru cititori câteva strofe sugestive, din punctul meu de vedere: „Aho, aho, copii și frați,/ Cu gerul suntem fârtați/ Am venit cu plugușorul/ Să adunăm bănușorul//(...)Cum clipesc ochii bărbaților/ După țurloaiele femeilor/ Să vă crească în coridor/ Numa faianță cu amor//(...)Scoate gazdă paralele/ Și umple-ne buzunarele/ Nu fi gazdă zgârcită/ De dracu îndrăgită// De urat am mai ura/ Dar a prins a se-nopta/ Și nouă ne stă bine/ În birtuțu di-ngă tine// Mai mânați, mă, flăcăi!!!”.
Poezii de dragoste întâlnim și în partea a doua (de final) al volumului, de un erotism carnal care-ți produce senzații plăcute și multă visare, erotism moderat de metaforele mereu surprinzător de bine găsite și erotica cosmică ce amintește de Eminescu și Lucian Blaga. Citiți în acest sens poeziile: „ia-mă în lumea ta”, „Senzualitatea clipei”, „uneori”, „Vreau să-mi fac cuib în sufletul tău”, „grădina edenă”, „mureau secunde în mângâieri”. Rezum și afirm că poeta Mariana Kiss scrie o poezie a confesiunii, a melancoliei existențiale, în care trecerea timpului cu repeziciune, o afectează vizibil.
În poezia „sunt” Mariana Kiss se prezintă cu sinceritate, simplu și frumos: „sunt doar un simplu om/ care și-a întâlnit muza/ care-și scrie gândurile/ sunt doar un simplu om/ cu bune și cu rele/ cu tristeți și bucurii/ cu visuri și speranțe/ sunt doar un simplu om/ care suferă/ care iubește/ care greșește/ de cele mai multe ori/ care râde și plânge/ care cade în genunchi/ și se ridică/ sunt doar un simplu om/ în lumea asta mare”. Felicitări!