Silvia GiurgiuRomanul Silviei Giurgiu „Isprăvile lui Cupidon” are toate ingredientele unui film american de succes. Acțiunea se petrece la malul mării, cu „soare intens, domolit simțitor însă, de briza mării ce se unduia grațioasă sub cerul, de un albastru orbitor”, femei frumoase și independente, stare socială și religioasă diferită, iubire, ură sau compasiune câteodată. Repet, tot ce trebuie! Plus un condei profesionist!
Personajul central este Clara, o femeie nonconformistă, cu o viață destul de complicată și datorită ei. „La 36 de ani era o femeie în plină ascensiune, pregătită să se confrunte cu destinul și să-l schimbe, la nevoie”. Numai că intriga apare și se numește Hamid „șeicul arab”. Viața poate să fie monotonă dar și ca un fluviu precum Volga, cu vârtejuri nebănuite în adâncuri. Aceasta este senzația când vorbim de relația dintre Clara și Hamid. Era contrariat de faptul că „se îndrăgostise de o femeie ce îl detesta instinctiv”. Numai că și Clara nu se simte confortabil când Cupidon își face de cap. Devine irascibilă, nervoasă, nesigură: „..își aminti de situația neplăcută și îngrijorătoare în care intrase fără voia ei, dar alungă acel gând cu un gest iritat, spunându-și că dădea prea multă importanță unui lucru ce nu merită. Știa ea cum să-l țină la distanță pe nedoritul curtezan”.


Pe lângă subiectul deosebit de incitant (va fi sau nu cu el?!) prozatoarea Silvia Giurgiu ne răsfață cu pasaje prozaice deosebit de bine realizate: „Soarele ardea cu pasiune trupurile expuse dezmierdărilor lui pe plaja întinsă, iar marea își oferea generoasă serviciile. Clara ar fi dorit acum să se cufunde în valurile unduioase, dar cum nu purta costumul de baie, renunță cu părere de rău la invitația ispititoare a mării, răcorindu-se cu o cupă de înghețată de fructe. Amiaza coborî supusă treptele serii de vară”.
Avansurile lui Hamid devin din ce în ce mai amenințătoare, lucru ce o neliniștește pe Clara. Devine violent în vorbire. Clara se simte amenințată, mai ales că nu comunică cu nimeni ce i se întâmplă. Până la urmă, cine îți dorește cu adevărat binele?! Pleacă în excursie! Constată că România e magnifică, numai că la oprirea la dezmorțitul picioarelor și servirea unui mic dejun, un număr necunoscut o tracasează. Enervată, îi răspunde: „Ascultă omule, nu crezi că ai mers cam departe cu tupeul ăla al tău? Nu știu cu cine dracu te-ai înțeles tu, căci cu mine în niciun caz!”. Aparent femeia puternică era Clara, dar Hamid „tuna ordine”. Venea din altă cultură unde femeile au un statut ingrat. Oare ce se va întâmpla? Mai ales că Clara închide telefonul „curmând brusc strigătele absurde și necontrolate ale bărbatului de la celălalt capăt. Dar știa că asta nu rezolvă problema și începu să conștientizeze tot mai limpede gravitatea situației”. Aici, iar vorbim de talentul de prozator al Silviei Giurgiu, care pune pe tapet condiția femeii frumoase hărțuită de niște indivizi care ar trebui să-și facă un control de conștiință!
Clara, care se credea o femeie puternică, devine panicată. Foarte bună descrierea: „Clara se ridică și alergă la ușă baricadând-o cu tot ce avea la îndemână. Se privi lung în oglinda ovală, reflectând cu luciditate la tot ce trăise în noaptea aceea. Era încă șocată dar mulțumi cerului că scăpase numai cu atât. Era decisă să-și ia măsuri de apărare căci acum realiza foarte clar cu ce fel de personaj are de-a face. Sub pretextul iubirii, acel om își lua libertatea de a dispune de viața ei, de a se purta ca un stăpân, de a o persecuta și de a-i fura liniștea și independența”.
Nu știu dacă romancierei Silvia Giurgiu i s-a făcut milă de Hamid, dar încearcă să-i ia apărarea: „Alungat de femeia iubită se târâse ca un vierme pe străzile deșarte ale orașului, plin de rușine, de mânie și remușcare. Era îndrăgostit nebunește de o femeie ce nu i se potrivea din nici un punct de vedere, ale cărei origini și sânge nu puteau fi acceptate nicând de neamul lui extremist și închistat fără speranță în lanțurile grele ale culturii și credinței, mai neînduplecate ca moartea însăși”.

Se descrie cu luciditate, direct, fără floricele și metafore cum Hamid își pierduse toată familia într-un atac cu bombă, cum a reușit să fugă traversând Mediterana. Cum și-a apărat mama care născuse o fetiță ceea ce era de neconceput într-o țară musulmană. N-am de gând să vă povestesc tot firul epic al romanului, dar continuu să vă spun ce se întâmplă cu cele două personaje principale ale romanului.
„Trecuseră mai bine de zece ani de când Clara plecase printre străini, lăsând în urma sa șiroaie de lacrimi, disperare, frică și multă, multă sărăcie. Decizia de a pleca ea, fusese luată împreună cu familia alcătuită din cei doi copii de 14 și 15 ani, Robert și Rania și tatăl lor, care invocase o infinitate de motive puerile, ce-l împiedicau pe el să plece în lume pentru a scoate familia din colapsul financiar în care se afla”. E un roman despre două lumi, despre iubire forțată, despre crâmpeie de viață trăită la maxim, cu frici, îndoieli, neliniști!
Silvia Giurgiu abordează cu mult curaj exilul românilor care „schilodează fără milă suflete nevinovate”. Spune cu francheţe, şi poate ar trebui să ştie reprezentanţii Parlamentului: „Exodul românilor nu s-a sfârşit nici în ziua de azi şi cine ştie dacă se va sfârşi vreodată. Acum, după atâţia ani, rănile cumplite se mai cicatrizează pe ici pe colo. Viaţa a pus la grea încercare inima Clarei şi a învăţat să zboare cei doi porumbei către orizonturi mai senine, împrăştiind, milostivă, norii din calea lor.”
Patty, prietena Clarei, o întreabă de „un tip cam colorat şi dubios”, care se învârtea ca un vultur în jurul casei ei. Muncea enorm să intre în graţiile Clarei. Oare va reuşi? Hamid profita de toate cunoştinţele lui pentru a şi-o apropia pe Clara, chiar i-a oprit motorul să pornească. Credea că „uneori iubirea vine mai târziu! Şi uneori, chiar nu mai contează!” De altfel se baza pe un principiu periculos: „Vei fi a mea, cu iubire sau fără.” Silvia Giurgiu constată că trăim într-o lume strâmbă, cu o societate indiferentă, bolnăvicioasă, în care legile sunt făcute pentru cei puternici, cei care au bani.
Arabul Hamid continuă să o tracaseze pe neajutorata Clara care are totuşi curajul să-l confrunte şi să spună: „Câtă vitejie! Toată admiraţia mea! Tipic pentru nevertebraţii ca tine, incababili să obţină de bunăvoie atenţiile unei femei! Dezleagă-mă imediat şi lasă-mă să plec, brută ce eşti!”
Romanul Silviei Giurgiu ne aduce în faţă dramele unui război din Orientul Mijlociu, dar şi traumele unui musulman care îşi găseşte în România locul perfect de a trăi și ascunde neputințele. Hamid are nevoie de dragoste, ca orice individ normal, iar faptul că lucrează şase zile pe săptămână de dimineaţa până seara îl transformă într-un dur, într-un om care crede doar în propria persoană, care nu este pus în adevărata lui valoare. Hamid poate fi erou pentru țara lui, poate ucide cu sânge rece dar se poate transforma într-un mielușel, mai ales că autoritățile îl lasă în pace. Metaforic, Hamid moare într-o prăpastie adâncă, împreună cu Clara, femeia răpită din casa ei. Metaforic ar trebui să medităm la condiția femeii singure, cu doi copii și neajutorate. E un roman trist ce-mi amintește de „Ubi Bene? Ubi Patria?! a prietenei Valeria Bilț! Drama lui Hamid și al Clarei trebuie să ne pună pe gândit! Ce spuneți autorități române indolente?
Silvia Giurgiu este o prozatoare modernă, are gustul poveştilor complicate, iar personajele Clara şi Hamid sunt bine conturate, ceea ce denotă un scris îngrijit, atractiv, de mare romacier. Povestea ei este insolită, dar care se petrece, în tăcere, în întreaga lume. Autenticitatea ei face din romanul „Isprăvile lui Cupidon” un roman de succes, eventual un scenariu reuşit de film, care te ţine cu sufletul la gură.
 Ştim că iubirea este liantul fericirii şi vieţii pe pământ. Şi totuşi, în acest roman am aflat că iertarea poate să devină karmică: „Iertând omul care ardea la propriu şi la figurat, sub ochii ei, se ierta pe sine şi se va salva şi pe ea şi pe el.” Câtă frumusețe în acest mesaj de final! Felicitări Silvia Giurgiu!