La uşa de la intrarea în birou, patronul clubului a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Adinel lucrase mai întâi la grajdurile acestuia de la Ploieşti, apoi la ferma de la Dor Mărunt; în prezent lucra la Mogoşoaia, având grijă de caii de competiţii ecvestre ai fetelor sale, competitoare la CSA Steaua București.
― Salut, Adinele! spuse bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Bine, şefu’, totul e bine, lucrez, fac boxele la armăsarii ăștia!
― Ce fac caii, cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întrebările bărbatului.
― Bine, şefu’, totul a mers bine, toți au mâncat cu poftă! Prinţul ăsta din prima boxă, a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunse îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Adinele, dar agrement mai faci, măi băiete? zise mecanic Ioan către angajatul său după ce opri în faţa boxei lui Rock, care fornăia bucuros.

― Desigur, şefule. Uite, bre, 100 de lei, că am făcut două şedinţe de agrement.
― Bravo, măi Adinuş, uite cum mă scoţi tu din impas financiar, zise Ioan şi-i returnă o hârtie de 10 lei, pe care băiatul o luă bucuros.
― Mulţumesc, spuse râzând Adinel, care îndesă banii în buzunarul de la pieptul bluzei sale albastre, cu sigla clubului, în vreme ce deschidea trapa remorcii pentru debarcarea cailor.
― Ăsta este comisionul tău de instructor. Bravo, Adinuţă, ştiam eu că eşti cel mai bun.
― Ai văzut, bre? Merit şi o cafea, nu-i aşa?
― Aşa este, măi Adinele! Uite, ai și trei cafele la Stelică, la bar. Dar vezi, cafea să iei, nu ţuică, altfel o iei pe cocoaşă şi te împachetez... pentru Ploieşti, da?
― Hai, bre, că nu mai beau, că ştii matale, mă doare stomacu’! Nu mi-a luat şefa Cristina pastile de stomac?! Gata, m-am lăsat, să moară mama!
― Bine, măi Adinuţă, să ai grijă de sănătate! Te mai rog ceva: să fii atent noaptea, pentru că poate veni sorocul iepei Riva, să fete. Are ugerul lăsat, cum bine vezi, nu?
― Ştiu, şefu’, în fiecare seară am vorbit cu Moşuʼ, să fie cu ochii pe ea.
Moşuʼ era paznicul de noapte, un bărbat şubred, trecut de vârsta de 70 de ani, pe care îl angajase de la Lehliu printr-un prieten al său; în timp, crescătorul se ataşase de bătrân.
După acest scurt dialog, Ioan se apropie de Prince, îi dădu două cuburi de zahăr, pe urmă îl mângâie încet, cu un gest tandru, pe cap, pornind dinspre urechi. Apoi, coborând mâna printre ochii săi blânzi, către curbura gurii, îl apucă uşor de buza inferioară, îl strânse ușor şi-l trase spre el, pentru a-l săruta.
Calul, fiinţă inteligentă, stătea  ca un copil răsfăţat primind alintul stăpânului său. După care necheză uşor şi, când stăpânul dădu să plece, lovi puternic în grilajul de fier din partea de sus a boxei.
― Măi, stai cuminte, că o iei! se adresă omul, cu glas ferm, armăsarului jucăuş.
Parcă înţelegând dojana, acesta se duse în colţul din dreapta, în partea opusă, la adăpătoare, unde începu să bea apă, zgomotos. Cu buzele umede, se întoarse spre stăpân şi fornăi uşor, împroşcându-l cu stropii de apă care străluceau în razele de soare ale dimineţii, pe stofa costumului său.
― Ce faci, Prinţule? Te asigur că m-am spălat de dimineaţă! rosti cu un pic de reproş în glas Ioan. Apoi, cu un gest larg, îl mai mângâie o dată pe frunte şi închise grilajul de vizitare al boxei, trecând la Pet Ur, un alt cal de competiţie al fiicei sale, Cristina.
― Ce faci, Peturică? se adresă Ioan celui de-al doilea cal. Ai dormit bine? Vezi că peste zece zile mergi la Piatra Neamţ, la Finală! începu acesta discuţia cu bidiviul.
Calul fornăi uşor, apoi necheză lung, ca şi cum ar fi înţeles mesajul stăpânului său.
― Hai, vino să-ţi dau şi ţie puţin zahăr! rosti bărbatul, în timp ce scoase din punga aflată în buzunarul hainei încă două cuburi de zahăr, pe care le întinse calului.
Pet Ur, un cal de sport unguresc îşi plecă botul, cu un gest  maiestuos şi plin de tandreţe, spre mâna întinsă, mirosi preţ de câteva clipe, după care, deschise gura uşor, şi apucă cele două bucăţi de zahăr. Apoi se auzi cum le ronţăie între măselele sale puternice.
― Bravo, iubitul meu, să fii cuminte şi să nu cumva să te îmbolnăveşti!
El fornăi din nou uşor, de parcă înţelesese mesajul stăpânului său, şi se duse spre grilajul vecinului său de habitat, Prince. Începu să se miroasă cu acesta, ciulind  imperceptibil urechile mici, de cal arab, urmă a originii sale anglo-arabe.
Trecând de boxele celor doi cai, Ioan se opri la Rock, un cal masiv, de culoare neagră, ce avea un mic  felinar alb pe bot. Armăsarul provenea din mamă de rasă Nonius şi din tată de rasă KWPN, adică Koninklijk Warmbloed Paard Nederland, sau cal de sport olandez.
Pe acest armăsar negru, Rock, l-a cumpărat de mânz la vârsta de numai un an, de la herghelia maghiară de cai de sport din oraşul Mezöhegyes, cu ocazia unui congres european.
Acum armăsarul avea cinci ani şi începuse să concureze în probele cailor tineri din campionatul românesc. Văzându-şi stăpânul că duce mâna la buzunar, calul începu să necheze de plăcere, ştiind că va fi recompensat. Își apropie botul de el şi îl ciuguli uşor de frunte, ca şi cum ar fi vrut să-l pupe.
Bărbatul se întoarse şi îl prinse de cap, îl pupă uşor deasupra botului, apoi îi întinse mâna cu trei bucăţi de zahăr, zicând favoritului său între armăsarii tineri:
― Ţine trei bucăţi, că tu eşti mai mic!
Calul apucă două cuburi, în timp ce al treilea căzu pe jos.
Ioan se aplecă râzând şi luă bucata de zahăr, o şterse grijuliu, deşi linia grajdului era curată, fiind proaspăt spălată de Adinel:
― Ia, mă, lacomule, şi fii mai atent! îl dojeni stăpânul, în timp ce patrupedul, parcă ştiind că va fi certat, se trase un pic înapoi. După care înaintă şi prinse domol, cu buzele sale cărnoase, şi a treia bucată de zahăr, pe care o ronţăi grăbit, cu multă plăcere.
După cea de-a treia vizită, urmă favoritul fiicei sale Cristina, armăsarul Răzeş, componentul lotului naţional de Amazoane al României şi vicecampion balcanic, la Salonic, în 2003.
Calul de culoare roib deschis, reprezenta mândria stăpânului său. Era cel de-al 25-lea produs al hergheliei Brâncoveanu, pe care acest descendent al marii familii boierești a fondat-o în 1992, în comuna cu nume sonor în hipologia românească, Dor Mărunt, aflată la cinci kilometri de Lehliu, în inima Bărăganului.
Dangaua ce se vedea pe partea stângă a corpului calului era un CD 25, lucru care indica, în zona de înşeuare, aproape de greabăn, numărul de produs al crescătoriei. Privind din partea dreaptă, armăsarul avea imprimată dangaua cu iniţialele tatălui: Rz, de la Razbeg, armăsar pepinier din rasa Gidran, care provenea de la herghelia statului din Rădăuţi.
Calul se apropie timid de stăpân, primi zahărul şi mângâierile sale, apoi se duse să mănânce ovăzul rămas în ieslea fixată de peretele opus al boxei.
― Ce faci, măi Răzeş, mereu eşti nesătul? spuse blajin Ioan către căluţul care, deşi  părea că îl ignoră, fornăi uşor, după care continuă să-și mănânce liniştit raţia de ovăz.
Când văzu atitudinea lui distantă, Ioan se retrase, apăsă mânerul de la uşa biroului, unde intră pentru a lua câteva dosare cu măsurătorile cailor de la diverse herghelii particulare.
Datele îi trebuiau pentru a fi studiate, comparate şi prelucrate la Facultatea de Zootehnie a Universităţii de Ştiinţe Agricole  şi Medicină Veterinară (USAMV) „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, acolo unde bărbatul își făcea studiile terminale de doctorat.
După ce luă dosarele, acesta trânti atent uşa biroului, răsuci cheia în broască de două ori, apoi se îndreptă spre maşina parcată pe alee.
Afară, slugarnic şi mieros, îl aştepta Stănilescu, cu un zâmbet şmecher în colţul gurii.
― Şefu’, pot să merg cu maşina clubului până la cumnată-mea, la Turnu Măgurele? se adresă uşor stânjenit.
― Da, desigur ! Dacă plăteşti doi lei pe kilometru, poți! răspunse scurt patronul.
― Aoleu, mamă, mă omorâţi, şefu’ ! Plătesc şi eu motorina, că... merg cu Tia la soră-sa şi vă promit că vin înapoi până mâine... la prânz.
― Pleci azi şi vii diseară, iar la bar, laşi un înlocuitor, spuse bărbatul autoritar.
― Am înţeles, să trăiţi, şefu’!
― Bine, vedeţi ce faceţi, că diseară vă inspectez ! îi avertiză Ioan pe un ton glumeţ.
― Am înţeles, suntem la posturi, şefu’! răspunse Stănilescu pe acelaşi ton linguşitor.
― Şefu’, vedeţi că pe zece plec şi eu la mama, anunţă Adinel, care trecea cu o roabă de gunoi de grajd către rampa betonată ce se afla aproape de malul lacului.
― Bine, Adinuş, dar să fii atent la caii de lot, să nu avem probleme, că te mănânc!
― Bine, şefu’, cum zici matale!
După ce angajaţii săi au debarcat calul venit de la concurs, au dat jos lada pentru scule de călărie din portbagajul maşinii, după care au luat bagajele şi păturile de cai. După câteva ture de plimbat calul i-au făcut toaleta, au tras remorca de transport la locul de parcare, iar calul a fost spălat pe copite şi tendoane, i-a fost ţesălată coada care fusese strânsă de către manșonul de protecţia pe transport. Apoi a fost iarăşi plimbat, circa 30 de minute, pentru binemeritata relaxare, acelaşi program având şi colegul de boxă, Răzeş.
Ioan Brâncoveanu, care urmărea cu atenţie procedurile debarcării şi cazării cailor, a mai dat câteva ordine, după care a eliberat remorca de la maşina sa şi a tras-o la locul ei de parcare. Apoi, salutând pe cei prezenţi, a plecat către oraş.
În trei sferturi de oră, bărbatul parcă maşina pe alee, după care îşi luă bagajul din portbagaj şi porni către casă. La poartă a fost primit de Ştefi, care alerga prin curte.
― Bunuʼ, eu cu mami şi cu tati am venit primii, vezi?
― Da, iubita mea, voi sunteţi mai rapizi, draga lui Bunuʼ.
― Mami şi tati sunt sus, iar mama este în „bucătălie”, zise fetiţa sărind în faţa bărbatului  în pasul ştrengarului.
― Mama, mama, a venit Bunuʼ, strigă din capul scării micuţa către bunica ei.
Seara liniştită de vară se lăsase peste cartierul central din capitala amorţită parcă. Pe boltă apărură primele stele, încă palide în înserarea instalată din ce în ce mai confortabil peste capitală, cuprinzând cartierul şi casa bărbatului.
Căută apoi în calculator lucrarea pregătită pentru susţinere; și atent, o luă la citit filă cu filă, terminând satisfăcut şi încântat că nu descoperise nici cea mai mică greşeală. Meticulos şi pedant, mereu i se părea că poate scăpa o greșeală sau dezacorduri. Când era pe punctul de a verifica capitolul final al tezei, Ioan primi un apel de la Federaţia Ecvestră, de la secretara Milescu.
― Alo, domnul preşedinte Brâncoveanu? se auzi suavă vocea femeii.
― Da, iubire mică, eu sunt. Ce mai faci dumneata?
― La muncă, şefu’! Am dat telefon să o anunţ pe fiica dumneavoastră, că data desfăşurării Balcaniadei de la Istanbul, s-a decalat cu două săptămâni.
― Măi, fir-ar a dracu’ de treabă!... Tocmai atunci, eu susţin lucrarea de doctorat, unde am invitat câţiva oficiali de la Federaţie şi pe fiică-mea cu bărbatul său, Fane Stoica.
― Din păcate, nu depinde de noi, domnul inginer, zise femeia, ştiind de invitaţiile respective. Turcii au schimbat data desfăşurării cu acordul Federaţiei Ecvestre Internaționale, iar noi nu putem face nimic. Taxele de participare sunt deja plătite, loturile făcute şi sportivii selecţionaţi.
― Ce nebunie, nu ştiu ce să mai cred despre turcii ăştia. Eu îi ştiam oameni serioşi...
― Sunt serioşi, dar au probleme cu baza, au fost inundaţii, aţi văzut şi dumneavoastră la televizor, baza a fost devastată... Trebuie să o refacă, asta este cauza amânării, să ştiţi.
― Măi, dragă fată, nu mi-ai dat un telefon prea fericit. Am să-i anunţ pe Fane şi Cristina, că sunt amândoi în lot, nu-i așa?
― Da, amândoi sunt în lot. Cristina la Amazoane şi Fane la Seniori.
― Bine, măi, Ioana dragă. Am să-i anunţ. Plecarea va fi tot miercurea, sau se schimbă?
― Nu se schimbă, tot miercuri rămâne plecarea, răspunse amabil secretara.
― Ce faci, drăguţă? nu te-am văzut la Sâncrai. Ai lipsit, sau nu te-a lăsat bărbatul?
― Ba m-ar fi lăsat, şefule. Dar nu m-a delegat scorpia de Mariana Tudoran, răspunse femeia supărată. L-a luat pe gagicul ei, în deplasare.
― Cum l-a luat? întrebă indignat fostul preşedinte al Federaţiei.
― Pur şi simplu, i-a făcut delegaţie ca şofer la grupul de arbitri, deși Costescu a plecat cu maşina cu Angelică, Tudor a venit cu trenul de la Timişoara…
― Mare profitoare femeia asta...
― Dacă neavenitul de Jivinovschi, îi permite şmecheriile! continuă Ioana, indignată.
― Cât sunt cei cinci: Jivinovschi, Angelică, Tudor, Costescu și Boiangiu, nu ai ce să faci. Pentru a vindeca plaga trebuiesc eliminați toţi cinci, spuse Ioan către femeie federației.
― Da, sunt de acord cu dumneavoastră. Apoi, să fiu sinceră, la început când îi tot împungeaţi pe la şedinţe sau concursuri, credeam că îi loviţi să vă bage în afacerile lor. Dar am văzut în acte, dumneavoastră din '91, când aţi fost ales, şi până azi nu aveţi nici un decont şi nu aţi primit nici un ban de la Federaţie. Acum m-am dumirit că îi înţepaţi doar pentru a-i determina să nu mai cheltuie nejustificat, banii publici şi pe cei adunaţi din taxele de la cluburi.
― Este greu cu hoţii ăştia vechi, unşi cu toate alifiile. Nu vezi că au schimbat în 20 de ani pe toţi cei care-i incomodau? Dar viața merge înainte, draga mea....
― Asta este soarta Federaţiei ăsteia, dar şi preşedinţii de club sunt, fie slabi, fie nepăsători, iar profitorii ăştia sunt principalii beneficiari ai sumelor cheltuite din banii instituţiei, bani aduşi acolo, de către proprietarii de cai. Poate la următoarele alegeri generale se vor schimba lucrurile?
― Nu se vor schimba, pentru că ăștia sunt organizați, nu au scrupule. Este foarte puţin probabil ca această gaşcă de profitori să renunţe la privilegiile funcţiilor pe care le-au acaparat.
― Aşa este. Aveţi dreptate, spuse femeia. Vă doresc o zi bună. La revedere!
― La revedere, draga mea, şi mulţumesc, spuse Ioan, după care închise telefonul.
Soarele începu să pătrundă în birou, mângâind cu razele-i întreaga încăpere, fapt ce-l determină pe bărbat să lase perdelele verticale de la fereastră, pentru ca ecranul computerului să nu fie luminat de acestea. În acel moment se auzi trântindu-se uşa de la sufragerie, iar în pragul biroului apăru capul bălai al lui Ştefi, nepoata sa, cu două cozi prinse în clipsuri colorate, având contururi de personaje din desene animate.
― Ce faci, Bunuʼ? se auzi glasul cristalin al fetiţei. Eşti la „sevici”, întrebă micuţa, în timp ce înainta spre Ioan, atingând cu mâinile micuţe volumul lucrării sale de doctorat, aflat pe biroul masiv din lemn de stejar.
― Da, iubirea mea, tu ai dormit bine? Când te-ai sculat?
― Am domit bine, cu tati am domit. Şi cu mami! recunoscu ea.
― Dar de mâncat ai mâncat ceva?
― Nu, acum îmi face mama: ouă mici cu caşcaval.
― Bine că-ţi face, pentru că vreau să mănânc şi eu cu tine, zise bunicul fetiţei.
― Nu, ţie nu-ţi dau, Bunuʼ. Mama ţi-a făcut ţie şuncă şi ouă, am văzut eu pe masă, ai şi o cafea acolo... Ai şi suc, spuse fetiţa, jucându-se cu degetele-i mici în părul scurt, al bunicului său.
― Atunci hai să mâncăm, „bagaboantă mică”, îi zise Ioan ridicând-o pe fetiţă în braţele-i vânjoase, în timp ce se îndrepta cu ea spre sufragerie, pentru cină.
― Hai la masă, mami! Mie mi-e foame, rosti Ştefi, în timp ce era săltată în braţe de bunicul său, care o muta de pe o mână pe alta.
― Bună seara, zise Fane din pragul uşii dinspre bucătărie.
― Bună, Fane, hai la masă că se răceşte mâncarea, spuse crescătorul.
― Eu stau aici, zise Ştefi, cocoţață pe scaun în capul mesei, unde stătea de obicei Ioan.
După ce toţi patru s-au aşezat, au mâncat și au băut câte un pahar de Șampanie Bucium, roze, apoi Elena a tras un scaun şi s-a aşezat alături de familia sa, sorbind un pahar cu familia.
― Dragii mei, am fost sunat de la Federaţie azi, și au anunţat că Balcaniada s-a decalat cu două săptămâni, deci pică în aceeaşi dată cu susţinerea tezei mele de doctorat.
― Dacă se suprapune cu teza dumneavoastră, zise Fane, nu mai plecăm la Balcaniadă, rămânem, să mergem cu toţii la doctorat.
― Nu. Nici gând, spuse Ioan. Trebuie să mergeţi la Balcaniadă, pentru că nu vreau să aveţi probleme cu derbedeii ăştia de la Federaţie.
― Dar, domnuʼ Ioan, cred că putem renunţa! sublinie ginerele său, Ștefan Stoica.
― Sunteţi în lot şi nu puteţi să lipsiţi, dragul meu. Un titlu balcanic este mai valoros decât participarea voastră la susţinerea doctoratului meu, adăugă, ușor trist, bărbatul.
― Măi, tată, pot să-mi scot o scutire medicală pentru problema cu genunchii şi vin cu tine. Îl las pe Fane singur, să meargă cu Cheandro, iar în lotul de Amazoane sunt trei fete şi nu stric lotul dacă nu merg. Dar la Fane nu sunt decât trei şi Fane, dacă nu merge, nu mai avem echipă.
― Draga mea! Nici vorbă. Mergeţi amândoi. Este o competiţie unde nu absentaţi.
― Dar Cristina poate rămâne, nea Ioane, zise Fane lăsând furculiţa pe masă.
― Nu, nici nu vă gândiţi. Trebuie să mergeţi la Istanbul şi, mai mult, să veniţi cu medalii, acesta este obiectivul, înţelegeţi?
― Cu medalii vom veni sigur anul ăsta, pentru că anul trecut am pierdut aurul la mustaţă în faţa turcilor, rosti puţin supărat, Fane.
― Lasă că anul ăsta o să-i bată tati pe toţi, la Bacaliadă...
― Ştefi, se spune Balcaniadă, dar de unde ştii tu cine bate, măi Bunule?
― Ştiu, că l-am văzut pe tati la Sfântu Gheolghe, unde i-a bătut pe toţi cu Cheandlo, deci îi bate şi pe tulci, să ştii, Bubu! se pronunţă micuţa, plimbând furculiţa pe deasupra capului.
― Bravo, fata mea, aşa este! rosti Cristina, cu un zâmbet sincer pe fața ei creolă.
― Haideţi, mâncaţi, le zise Elena, sorbind din băutura spumoasă.
― Da, mama, mâncăm. Bunuʼ „bobeşte”, rosti tandru Ştefi, râzând către Fane.
― Hai, termină tot ce ai în farfurie dacă vrei să te luăm cu noi, tati, o mustră vesel Ştefan.
― Unde „melgem”, tati?
― La cai la Mogoşoaia, răspunse tânărul părinte, mângâind-o pe creştet cu podul palmei, coborând mâna pe obrazul stâng, mimând o mică strângere, cu drag.
― Ura! strigă micuţa cu voce tare, de răsună casa.
― Pe tine, Bunuʼ, nu te luăm, continuă Ştefania, încruntându-se; își încreţi fruntea şi făcu ochii mici către capul familiei, în mod glumeţ.
Brâncoveanu privi fața bucălată a nepoatei sale, cu niște cute simpatice, în josul obrajilor săi roșii și fragezi, care se pierdeau către barbă. Ştefi avea un cap rotunjor, simetric așezat pe umerii săi atletici, din care porneau brațele bine făcute, precum ale tatălui ei, Ștefan Stoica. Până și degetele boante, dar puternice, semănau cu ale părintelui ei, reduse la o scară mai mică, evident.
― Ştefi, noi mergem la Mogoşoaia, la proprietatea lui Bunuʼ, adăugă Ştefan.
― Ba nu, trânti ea din picior. Acolo este avelea mea, rosti ferm și răspicat, cu o atitudine impetuoasă, bulgărele de om.
― Hai, mai mâncaţi, pentru că vreau să strâng masa… zise Elena către cei patru.
― Nu. Nu mai mâncăm. Am terminat. Sărut-mâna pentru masă.
― Melsi, mama, spuse şi Ştefi peltic, clipind des din ochișorii ei strălucitori.
― Ia vino tu la mine, pehlivancă, să te giugiulesc eu puţin, o ademeni Ioan, alergând după ea, în jurul mesei.
― Mami, tati, scăpaţi-mă. Bunuʼ vrea să mă chinuie şi să mă muşte, strigă Ştefi fugind în cerc, alergată de bărbat, care se cobora la nivelul ei, pentru a-i face pe plac.
După câteva clipe de giugiuleală între Ştefi şi bunicul ei, aceasta a fost chemată de mama ei, Cristina, îmbrăcată şi apoi au plecat la Mogoşoaia.
Fata părea mai voinică decât alți copii la doi ani și jumătate, fiind înaltă și bine proporționată, de parcă avea corp de băiat, cu mâini și picioare puternice. Din ochii ei ageri și plini de inteligență, așezați deasupra năsucului ei cârn și finuț, şi flancaţi de urechiușele ei mici în care purta cercei de aur, deseori plecau priviri care te fulgerau.
Năsucul ei, puțin cârn, fusese lovit de ă căzătură pe cimentul aleii din baza hipică de la Corbeanca, în timpul unei competiții internaționale, la „Cupa Mondială Samsung”. După acest incident, o bună perioadă de timp Ștefania a purtat pe nas o proteză care i-a susţinut năsucul pentru a nu se strâmba, lucru pe care bunicul său, mare crescător de cai, îl taxa adesea cu glume ce o enervau pe micuța nepoțică. Fata avea o personalitate debordantă și nu accepta glumele celui pe care- iubea atât de mult. Dar năsucul ei micuț al nepoate Ștefania, avea să sufere în viitor, când fata avea să ajungă una din cele mai bune sportive în compețitiile de Sărituri peste Obstacole.