Oricare cârmuitor înțelept va trebui să recunoască şi să folosească magia artei în vederea creării unei bune conştiințe cetățeneşti, ne spune Platon, după care, în opoziție cu proscrierea platonică a dramei trebuie pusă prescrierea, şi lucrul acesta încă de pe vremea redactărării STATULUI, a unui mediu ambiant, frumos, anume programat pentru copii, un mediu ambiantic constând din clădiri, grădini, vase şi urne plăcute privirii şi veşminte brodate (STATUL, III, 401, Vezi ARTE POETICE, ANTICHITATEA).
        Aceste privelişti modelatoare de gust urmează a lucra cu sunete la fel de propice formării acestuia, bunăoară muzica marțială, care va cucerii inimile copiilor insuflându-le dorința de acțiuni vitejeşti.
        Drept contrapondere a stimulantului pentru curaj, vor fi corurile sobre de pace care vor înălța laude zeilor şi vor încerca să crească o nouă generație disciplinată, dreaptă şi respectuoasă.
         Luate împreună, aceste forme artistice folositoare pot fi numite "... brizele lucrărilor nobile care-şi îndreaptă adierea blândă asupra unor sensibilități impresionabile.

          Întocmai cum fierul se căleşte şi se ameliorează prin foc, tot aşa ṣi pasiunile se îmblânzesc şi devin utile prin aplicarea corectă a armoniilor"(LEGILE, II, 671).
          Acestea ar fi, după Platon, potențialitățile sociale ale artei în mâinile unor cârmuitori înțelepți.
          Apoi, dacă expulzarea poeților din cetatea ideală a lui Platon ni se pare astăzi ofensatoare, credința filosofului în eficacitatea practică a artei impuse de el ne poate frapa în egală măsură.
          Platon pedepseşte tocmai ceea ce iubeşte, admiră şi socoteşte demn de încredere, iar atunci când vorbeşte despre vraja cântecelor, el se gândeşte mai mult la ceea ce e bun, decât la ceea ce e rău în ele.
          Pe măsură ce înaintează în vârstă, Platon recunoaşte din ce în ce mai mult faptul că arta este mijlocul specific de modelare a emoțiilor şi că plăcerile şi durerile plămădite astfel în vederea scopurilor bune devin nişte aliați indispensabili ai rațiunii.
          În FEDRU, Platon dă dreptate unui conducător de car care-şi struneşte caii, iar în LEGILE, dă dreptate unei sfori slabe care nu poate trage marioneta omenească aşa cum s-ar cuveni, fără conlucrarea forței sforilor plăcerii.