Ce iarnă vine!

Am făcut loc într-o carte pentru o inimă aparte.
I-am scris în fiecare noapte. E poşta plină de stele,
frunze, mere coapte. Ca peste mări alerg.
Nu pot să mă opresc. Aşa îmi vine.

În ciuda iernii, a nopţii, aştept în faţa porţii.
Între ea şi restul lumii e lumea mea.
Ca o zadarnică tentaţie verde, din ochi aş înota,
m-aş pierde. Am înflorit ca un măr într-o toamnă.
Cine să ne spună asta ce înseamnă?

Răstoarnă-mi stelele pe pământ doar iubindu-mă
în gând, cât eşti, cât sunt! În privirile tale fără sfârşit
îmi întind aripile, îmi las inima de pom înflorit.
Într-o noapte cu stele, aproape ca luna, îţi voi întinde,
de aer şi mâna.

Vin. Înspre tine mă îndrept. Şi tu ai aripi ascunse în piept!
Te urmăresc resemnat. Ai ceva din poemul visat:
emoţia de care am uitat. Nu mai ştiu cu ce ochi să te strig.
Fără tine mi-e frig. Să mergem! Tu înţelegi ce înseamnă
o fereastră. Ai văzut din ce am renăscut.

Va veni iarna trăgându-mă înspre tine mai mult şi mai mult.
Să îmi aduci luna de pe cer! Altceva nu vreau. Ce să îţi cer?
Ştiu că nu e, nu e bine, dar nici tu ce iarnă vine!



Oraşul înflorit

De n-ai fi tu, cine ar putea să-mi fie
a dimineţii floare de hârtie?
Între ape numai tu îmi erai
fântâna de aproape ce mă ademeneai.
Dorinţele ne hărţuiesc.
Ca iarba, ca pirul, în minte ne cresc.

Ca să te ţin minte şi să nu mă uiţi,
am inventat acest război între munţi.
Mă-mpotrivesc la fiecare val
dinspre surâsul tău special.
Încerc să nu-l iau personal.

Din ochii tăi vin stele încet spre ochii mei.
Mă pot obişnui. Sau nu asta vrei?
Mi-eşti ca un oraş nelocuit, cucerit,
din cenuşă şi incendii înflorit.

Nu am niciun motiv să fiu tristă:
tu şi iubirea există! Am nevoie mai mult
şi mai mult în inima ta să mă ascund.
Nu e loc, dar n-ascult!
Mereu e vară, dimineaţă când vii
şi când nu vii ca un râu, ca o ceaţă. Ştii.

Dintr-odată te-ai risipit.
La fel, mi-amintesc, ai şi venit: de neoprit!
În visul meu toate s-au întâmplat.
O să mă omoare tot ce mi se pare,
visul ce-am visat…


 
Karmă de Ană

Cuvintele aleargă între noi aproape nevăzut,
atingându-te, topindu-mă mai mult şi mai mult.
Acum ştiu: eşti o dorinţă a mea în viu,
grădina ce-mi înfloreşte târziu.
E ceva, ca fundul fântânii de adânc, în privirea ta.

Nu există poezie de dor fără rană.
Mă sfarmă karma de Ană…
Şi mi-am promis că nu mai vin!
Şi m-am gândit să nu te ţin!
De-aceea noaptea e un chin!
Toamna frumoasă din tine,
de dorul de vară m-ar face bine!

Ce singură voi fi dacă-mi pleci şi din carte!
Va trebui să alerg, să te-aduc de pe Marte!
Acum ştii: nimic nu se pierde!
Vara ta e la mine în carte. Verde.

Încep să mă trec, încep să te trec
cu puterea gândului, de faţa pământului.
Te ţin cu mâinile amândouă
să nu te transformi şi tu în iarbă şi rouă.

E un loc anume unde te aştept.
Nu, nu e în carte! E lângă piept.
E un loc anume unde să mă aştepţi:
în braţele tale. Scrie în cărţi.

Pe drumul dintre noi, pe interzis,
să îmi răspunzi sau să mă suni în vis!
Ai totul scris. Aşa ar trebui să trăiesc:
în ochii tăi mereu să mă oglindesc…