În primul rând, frumosul în sine e stabil (BANCHETUL, 211). Frumusețile multiple se nasc şi pier. Niciun obiect concret, fie fizic, fie spiritual, pe care l-am putea elogia numindu-l frumos, nu ar putea rezista la această încercarea a permanenței frumuseții absolute. Trupurile şi podoabele, legile şi deprinderile omeneşti, ştiințele, oricât de bune, de frumoase şi de adevărate ar fi ele, sunt totuşi mărginite şi pieritoare.
Pentru Platon, contrastul dintre idei sau esențe şi existențele sau cazurile particulare implică, de fiecare dată, opoziția dintre Unul neschimbător şi Multiplul schimbător.
În cazul ideii de frumos, constanța caracterului ei are o semnificație deosebită pentru un suflet în formare. Cerința noastră cea mai intimă este de a ne prelungi şi stabiliza binele sau ceea ce suntem în esență (Ibid.,206, 207e-d.). Această necesitate instinctivă, care nu este altceva decât lucrarea lui Eros în sânul nostru, îi apare în chip vag conştiinței noastre cotidiene drept o năzuință după viața nemuritoare, o năzuință către nemurire, care se manifestă la rându-i în noi ca îndemnuri de a procrea, deoarece prin generaţiile ce izvorăsc din pântecele noastre ne zugrăvim pe noi înşine ca tipuri nemuritoare.
În consecință, Frumosul este conceput de către Platon drept un geniu protector al procreației (Ibid., 206d.), pentru că dorința de a zămisli nu intră în acțiune decât stimulată de prezența frumuseții, motiv pentru care, instinctul de a face copii, sau dacă suntem naturi superioare, de-a lăsa în urma noastră copii intelectuali - poeme sau constituții ale statului - reprezintă participarea noastră la principiul unicei frumuseți nepieritoare (Ibid., 209.).
Platon crede că atâta timp cât socotim că năzuința de a atinge suprema frumusețe poate fi satisfăcută prin zămislirea unor entități distincte de eurile noastre, dragostea rămâne viciată de imperfecțiune, deoarece poftele fizice inferioare cer evidența fizică a unor noi persoane, iar năzuințele ceva mai înalte ale părții noastre spirituale cer acţiuni, mişcări şi entități similare în excelență calității lor sufleteşti, fapte eroice sau obiecte utile, dar rațiunea, acea parte divină din noi, doreşte şi ea să fie statornicită în ceva durabil.
Acum apare aici un adevar semnificativ, în sensul că dorința de perpetuare a părinții divine din noi poate fi reprezentată numai ca întoarcerea sufletului la el însuşi şi aprecierea finală de către suflet a propriei sale naturi intriseci (STATUL, VII, 518; Charmides, 165.).
Aşadar, în înțelesul ei ultim, Frumusețea, ca zeiță a procreării (BANCHETUL, 206b.), patronează propria noastră re-creare de sine întru imaginea divinității, fiind ajutați astfel să eliminăm elementul etern care sălăşluieşte în noi prin toate transmigrațiile ṣi pelerinajele sufletului, şi prin împreunare cu esența să-i asigurăm puterea de-a persista şi de-a rezista la orice schimbare.