Lacrimi de aur picură leneș pe fețele ruginite ale frunzelor. Una dintre ele, slăbită pesemne de trecerea anotimpurilor, se desprinde de ram sub povara cea grea a luminii și își începe zborul către necunoscut. Habar nu are că, în curând, își va culca limbul zbârcit pe așternutul reavăn de pământ, ce miroase a putred. Chiar dacă unele dintre suratele sale încă mai stau agățate mândru de crengile negre și golașe, toate vor avea parte în curând de acest declin iminent ce le va conduce spre pieire. ,,Așa este legea firii”. Ce minciună dulce. Oare cum mai poți găsi frumosul într-o lume unde orice se termină cu moarte? Oare cum te mai poți agăța de speranțe atunci când vezi cu ochii tăi cum tot ce era tânăr se ofilește? Cum pot oamenii iubi iarna, timpul în care pământul pustiit îmbracă haine albe și strălucitoare doar pentru a camufla adevărul - paralizia vieții? Răspunsul poate că nici nu îmi este străin. Până la urmă, și noi facem la fel. Ne înveșmântăm sufletul cu vorbe și aparențe, doar pentru a dosi aceleași taine: durerea, disperarea, necazul.  
    Îmi trag scaunul de la birou și îmi rup privirea de la peisajul melancolic. Iau stiloul în mână și îi înșurubez capacul la celălalt capăt. Îmi place să dau viață de cerneală cuvintelor, să privesc jocul peniței pe hârtie, dar mai ales, să îi ascult hipnoticul scârțâit care îmi vindecă sufletul.

    Colțul paginii este încrețit. Îl ating ușor cu două degete, să văd dacă s-a uscat peste noapte. Ultima urmă de lacrimi s-a evaporat, lăsând în spate doar această cicatrice. A fost roua deznădejdii.
    Recent am vizitat orfelinatul din cartier și le-am donat copiilor niște haine călduroase de iarnă. Pentru o clipă, fețele lor s-au luminat, în timp ce mânuțele firave cercetau materialele. Apoi, lumina s-a stins. Fiecare și-a ales ceea ce îi plăcea și s-a retras în colțul lui de singurătate. Copiii sunt puri, sunt visători, sunt însăși speranța. Cum se putea ca prin acea cameră plină de copii să plutească doar tristețe, deziluzie și necaz?  De ce era acel peisaj atât de gri, în ciuda rochițelor cu inorogi a căror coamă multicoloră îndemna la joacă? Am vrut doar să le aduc bucurie, dar se pare că sclipirea bunurilor materiale este trecătoare. O flăcăruie ce nu are puterea să danseze în vântul neajunsurilor sufletului. Ce altceva le-aș fi putut dărui astfel încât zâmbetul să dăinuie? Apoi o idee năstrușnică și-a făcut brusc loc printre gândurile mele. Am decis ca, de Sfântul Nicolae, sărbătoarea copiilor, să le ofer o poveste. Să le ofer un portal către o lume imaginară, unde să se piardă și să uite de mâhnire. Să aprind un foc de tabără în sufletele lor, a cărui sclipire să reziste.
În zilele ce-au urmat am realizat cât de nesigură sunt pe abilitățile mele. Ca un mânz abia fătat care încearcă să se ridice pe picioare. Dacă nu reușește, nu va supraviețui. Așa este și talentul meu. Are ocazia de străluci, dar dacă nu o va face?
Clepsidra de pe masă și-a scurs neîndurătoare nisipul, grăbind timpul în defavoarea mea. Mai este doar o săptămână, iar eu nu am scris nimic. Am încercat să mă pun în locul lor, să văd ce și-ar dori. O poveste despre cineva ca ei, care să îi învețe cum să își descopere drumul? Trebuie să îi ajut să evadeze. Despre ce să scriu? Imaginea ultimelor zile de noiembrie nu mi-a ridicat moralul, nici optimismul și nici nu mi-a alimentat creativitatea. Aseară am fost pe cale să cedez, dar noaptea pare să fi fost un sfetnic bun. În vis m-a vizitat un dragon cu solzi verzi ca smaraldul. Apoi a apărut o prințesă cu părul bălai. Apoi un rege nemilos. Un cavaler împiedicat. Un prinț narcisist și un frate malefic care voia să îi fure logodnica.
Penița începe să danseze pe o foaie nouă. Regele voia să își mărite fiica cu unul dintre cei doi frați care o pețesc. Fata nu îl vrea pe niciunul, așa că le spune tuturor că cel care îi va aduce ultimul dragon de pe Pământ îi va fi soț. Fratele malefic o răpește, cât timp cel narcisist pleacă să caute bestia. În urma multor încercări, ajunge, după 5 ani, în culcușul reptilei adormite. Când se uită într-un solz lucios, vede o versiune a sa diformă, îmbătrânită și verde. Prințul se sperie și fuge în lume, ascunzându-și definitiv chipul pe care acum îl crede urât. În cele din urmă prințesa este salvată de cavalerul împiedicat, care apare călare pe dragon. Cei doi fac o nuntă minunată, fiindcă se iubiseră dintotdeauna. Sfârșit.
Pun stiloul jos și aduc ultima foaie sub lumina becului. Nici nu îmi dau seama că ziua s-a scurs, lăsând loc înserării, pentru că, în tot acest timp, am trăit în lumea basmului meu. Am simțit cum lumina fanteziei îmi curge prin vene, oferind strălucire mâinii cu care aduceam visul meu la realitate. Râd. Un râset sincer, copilăresc, cu gura până la urechi. Îmi mai trebuie doar un titlu. Vreau ceva luminos, care să le stârnească curiozitatea prichindeilor. ,,Basmul de foc”. Sună interesant. Mă așez turcește pe covor, cu paginile în brațe. Îmi voi petrece seara citind și recitind această poveste cu voce tare, pregătindu-mi tonul pentru lunga lectură ce va urma pe 6 decembrie, atunci când le voi duce focul meu copiilor. Un foc ce va răspândi prin căldura lui zâmbete și speranță. Sper...

***

Strâng la piept mapa în care am povestea și încerc să îmi potolesc fiorul alimentat de prea multele întrebări. Dacă nu o să le placă? Dacă se vor plictisi? Frigul îmi mușcă obrajii iar vântul îmi împrăștie buclele castanii. Pe stradă văd oameni ducând pungi de cadouri colorate, mari și mici, chiar și câte trei într-o mână. Oare se compară cuvintele mele așternute pe foi de hârtie cu acele jucării și dulciuri? Îi voi dezamăgi pe cei mici?
    Pașii mei se opresc în fața casei cu numărul 13. Până și plăcuța banală de pe poartă prevestește ghinionul și deznădejdea din spatele acelor pereți cenușii. De geamul aburit dinspre stradă sunt lipite vreo șase năsucuri, însoțite de niște ochi măriți de curiozitate. Apăs clanța rece a ușii decojite și intru. Îmi las haina în cuier și mă felicit pentru faptul că am îmbrăcat un pulover mai gros, fiindcă înăuntru nu este prea cald.
    Intru în camera de zi și, înainte să îmi pot da seama, mă trezesc înconjurată de prichindei. Se uită cuminți către mapa din brațele mele. Ce le-aș fi putut aduce în cartonul acela subțire? Îmi trag un scaun și mă așez. Ei se trântesc pe podea, ba în genunchi, ba turcește, iar îngrijitoarele stau în picioare, în colțurile odăii. Până și bucătăreasa a venit în grabă, mânată de forfotă. Se face liniște. Îmi dreg vocea.
    - Copii, astăzi vă voi citi o poveste! A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti...
    Cuvintele curg lin, ca mierea. După primul paragraf îmi ridic privirea. Nicio reacție. Mă panichez, dar încerc să continui povestea în același ton. Ajung la partea unde se explică de ce cavalerul purta numele de Ser Împiedicat. Aud ceva, ca un clinchet de clopoțel. Cu coada ochiului văd o fetiță mai mică ce râde cu poftă. Alți copii zâmbesc. Cu un nou avânt, continui lectura și dau prima pagină. În acest mic moment de răgaz observ că puțini sunt cei care încă nu schițează vreun zâmbet. Simt cum o energie ciudată începe să fiarbă în mine, dorind parcă să erupă. Se întâmplă ca atunci când scriam, doar că de data asta totul este de o mie de ori mai intens. Strălucesc. În jurul meu se aprinde o aură din ce în ce mai luminoasă cu fiecare surâs nou care apare. Griul încăperii este biruit de auriu. Un iz de friptură arsă domină parterul, dar nimănui nu îi mai pasă. Toți s-au strâns în jurul meu, ca niște fluturi atrași de un felinar. Afară e iarnă timpurie și e frig, dar noi suntem cuprinși de căldura și lumina fanteziei, a speranței. Pentru noi, e vară.
    După o oră, povestea se sfârșește, dar minunea, nu. Zâmbetele rămân pe chipuri, lumina dăinuie, timpul însuși s-a oprit pe loc, înveșmântat în straie de sărbătoare. Acum, copiii se joacă de-a dragonul, Ser Împiedicat, prințesa, prințul narcisist și cel malefic. Îi înmânez mapa îngrijitoarei.
    - Doamne, degeaba mi-o dai mie! Nu aș fi în stare să o citesc la fel de frumos ca tine. I-ar pieri din farmec. Mai bine vii tu pe la noi să le-o spui, măcar o dată pe săptămână. Nu i-am mai văzut așa fericiți!
    - Nu vă faceți griji! Am să vin, poate chiar cu o poveste nouă în fiecare săptămână.
    Aud un ,,uraa!” unanim și nu îmi pot stăvili bucuria. Îmi iau rămas bun, cu promisiunea că voi reveni cu alte aventuri palpitante în ziua de Crăciun. Dau să ies în curticica interioară, când mă simt trasă de palton. Este o fetiță care îmi ajunge până la șold. Are părul creț și sclipiri de diamante în ochii ei senini.
    - Eu m-am gândit mult cât ai citit și cred că poveștile sunt ca un Soare... Ele sunt lumina.
    - Știi ceva micuțo? Ai perfectă dreptate! Acum fugi la căldură, să nu răcești!
    O îmbrățișez, iar inima îmi permite, în sfârșit, să plec. Trag ușa după mine și nici clanța ei nu mai este rece. Soarele este lumina, într-adevăr, deci în spatele luminii se află o stea, așa cum în spatele fiecărei povești stă un scriitor. Noi, părinții fanteziei, suntem ca stelele. Cât trăim, dăm lumină, apoi ne stingem, dar lumina mai dăinuie un timp. Dacă toate stelele de pe cer ar fi scriitori, ce lume fericită am avea!
    Zâmbesc și mă uit în sus, la Soare. De pe crengile negre și pustiite ale castanului de lângă mine se desprinde o frunză răsucită. Vântul o prinde într-o salbă de piruete ce o transformă într-o balerină roșcovană. O prind în palme și o privesc atent. În ochii mei pare o păpușă cu tutu ruginiu. Este frumoasă. Poate că, până la urmă, există frumusețe și dincolo de toamnă...