Cartea Nepotul lui Kafka, de Costel Zăgan, publicată în 2024 la editura eCreator din Baia Mare, este o explorare poetică profundă care împletește teme precum identitatea, exilul, trauma istorică și reflecțiile existențiale legate de moștenirea Annei Frank.
Costel Zăgan a ales acest titlu probabil din mai multe motive semnificative, fiecare reflectând teme și influențe care se regăsesc în cartea sa.
Franz Kafka este cunoscut pentru scrierile sale profund existențialiste, care tratează teme precum absurdul, alienarea, birocrația opresivă și lipsa de sens a vieții umane. Asemenea lui Kafka, Costel Zăgan explorează în poeziile sale absurditatea existenței, angoasa personală și durerea colectivă. Titlul sugerează că autorul se consideră un nepot literar al lui Kafka, moștenind o viziune asemănătoare asupra lumii, marcată de nonsens și disperare, dar capabilă să sondeze detaliat adâncimile sufletului uman.
Asemenea lui Kafka, ale cărui personaje sunt adesea prinse în situații fără ieșire, și Costel Zăgan tratează în carte teme istorice care pun în evidență absurditatea suferinței umane. Referințele frecvente la Holocaust, la lagăre de concentrare și la Anne Frank subliniază o lume în care violența și teroarea par să domine. Alegerea acestui titlu pune în evidență o continuare a temelor kafkiene, unde individul se confruntă cu opresiuni de neînțeles și suferință care nu poate fi explicată rațional.
Kafka este adesea văzut ca un scriitor al exilului intern, datorită sentimentului său de înstrăinare față de societate și cultură. Costel Zăgan, prin titlul său, pare să se identifice cu această temă a exilului, atât pe plan personal cât și istoric. El evocă figura Annei Frank și o lume de suferință care îi exilează pe cei vulnerabili, reflectând un sentiment de dezrădăcinare și alienare profundă.
Prin titlul Nepotul lui Kafka, Costel Zăgan sugerează că el este un continuator al tradiției literare a lui Kafka, adaptând temele acestuia la contextul românesc și contemporan. Moștenirea kafkiană este vizibilă în felul în care autorul abordează teme de absurd și alienare în fața puterii și violenței. El duce mai departe întrebările pe care Kafka le-a ridicat despre condiția umană și sensul vieții.
Prin intermediul figurii puternice și tragice a Annei Frank, Costel Zăgan construiește un dialog în care istoria, memoria și autoanaliza poetică se contopesc, creând un text în care realitatea se împletește cu o calitate aproape onirică.
Colecția se prezintă ca un „antijurnal”, un dialog cu sinele în care vocea poetică navighează între durerea personală, conștiința istorică și întrebările filosofice. Evocarea Annei Frank ancorează cartea într-o realitate istorică, şi servește ca metaforă pentru condiția umană — unde poezia și suferința sunt inseparabile. Versurile lui Costel Zăgan capătă uneori o precizie de tip haiku, oferind cugetări scurte dar încărcate de sensuri, care reverberează dincolo de pagină. De exemplu, haiku-urile dedicate Annei Frank comprimă trăiri vaste în doar câteva rânduri, reflectând teme precum pierderea inocenței și cruzimea indiferenței umane.
Din punct de vedere structural, volumul oscilează între lirismul tradițional și o formă mai fragmentată și experimentală, oglindind natura memoriei și a traumei pe care Costel Zăgan caută să o exprime. Utilizarea numelui „Kitty” din jurnalul Annei Frank ca un confident în poezii subliniază dialogul continuu dintre trecut și prezent, amintindu-ne de prezența constantă a rănilor istorice în conștiința contemporană.
Poezia lui Costel Zăgan se poziționează și ca o critică a societății moderne, atingând teme precum alienarea politică, exilul personal și deziluzia față de valorile contemporane. Critică indiferența societății față de suferință, trasând paralele între ororile Holocaustului și eșecurile morale ale lumii moderne.
Din punct de vedere lingvistic, stilul lui Costel Zăgan se caracterizează printr-o fluiditate lirică, întreruptă de momente de claritate aproape prozaică. Alegerea cuvintelor poartă adesea o greutate semnificativă, plină de rezonanțe istorice și emoționale. Textul pe care îl creează este atât intim, cât și universal, capturând atât durerea personală cât și memoria colectivă, într-o lume care pare să fi uitat lecțiile trecutului.
În carte, Kitty este inspirată din figura confidentei imaginare a Annei Frank, căreia aceasta îi adresa scrisorile din jurnalul său. Kitty devine, în contextul poetic al lui Costel Zăgan, un simbol al unei confesiuni profunde și intime, un interlocutor tăcut care primește gândurile și emoțiile celui care scrie. Este un canal prin care autorul își expune nu doar trăirile personale, dar și reflecțiile asupra suferinței colective și asupra moștenirii traumatice a istoriei.
Anne Frank, simbolul universal al victimei inocente a Holocaustului, devine o sursă de inspirație și un punct de referință în poeziile lui Costel Zăgan. Prin evocarea Annei Frank, poetul explorează teme precum vulnerabilitatea umană, cruzimea istoriei și capacitatea poeziei de a transcende durerea și teroarea.
„Prostia aceste lagăre de concentrare / ale politicii mondiale / sunt pline ochi, dragă Anna Frank” („Papuci de casă”). Acest vers evidențiază critica lui Costel Zăgan la adresa politicii contemporane, pe care o compară cu lagărele de concentrare ale Holocaustului. Poetul sugerează că, la fel ca și în trecut, prostia și indiferența conduc lumea într-o direcție periculoasă. Prin invocarea Annei Frank, el ne amintește de repetiția greșelilor istorice.
„Necazurile
se
țin
de
mână
oamenii
de
cuvânt”
(„Nonerezie”)
Această imagine vorbește despre inevitabilitatea suferinței și despre modul în care oamenii, oricât de bine intenționați ar fi, nu pot evita necazurile. Costel Zăgan subliniază legătura profundă dintre destinul uman și dificultățile vieții, iar tonul său este unul resemnat, dar totodată plin de înțelepciune.
„Dragă Kitty, mă doare orice poezie”
Aici, Costel Zăgan vorbește despre suferința poetică, despre faptul că fiecare poezie pe care o scrie este marcată de durere, fie ea personală sau colectivă. Această durere este inevitabilă și inseparabilă de actul creativ, poetul regăsindu-se într-o constantă confruntare cu emoțiile sale cele mai profunde.
Prin aceste versuri și tematicile abordate, Costel Zăgan ne oferă o poezie care este în același timp o reflecție asupra trecutului, o critică a prezentului și o meditație asupra viitorului. Nepotul lui Kafka este o invitație la autocunoastere și la o reconsiderare a modului în care înțelegem istoria și suferința umană.
Este un buchet emoționant de poeme care îndeamnă cititorul să se confrunte cu adevăruri dificile despre istorie, memorie și identitate. Capacitatea poetului de a îmbina durerea personală cu trauma istorică, menține o grație lirică, îl consacră ca o voce a conștiinței morale cu inovație artistică în literatura modernă.