E toamnă...

E toamnă iar prin pomii de afară
Și plouă cu picături mărunte,
Căci ramurile goale se înfioară
Și-și plâng amarnic frunzele căzute.

E toamnă și plâng norii negrii ușor
Cu ceața și ploile lor dese,
Căci nu mai văd de mult trecând în zbor
Stolurile multe din vară culese.

Plânge și iarba căci de mult s-a uscat
Și-și pune durerea în freamăt de vânt,
Căci codrul bătrân stă cu capul plecat
Și-și plânge tăcut frumosul veșmânt.

E toamnă și sufletu-mi zace plângând,
Cu lacrimi fierbinți pe fața-mi brăzdată
De vremea ce trece zburând ca un gând
Și iubirea ce-n vară mi-e plecată.

E toamnă și plânge natura în furtună,
Plâng și ochii mei torentul lor sărat,
Căci sufletul durere mi-adună
Rămânând pustiu și neajutorat.

E toamnă și plânge iarăși trupul meu,
Căci vine gerul cu bruma-i curată,
Să-l amorțească căci dorul e prea greu
Și rana lui adâncă-i supurată.



De ce-ai lăsat iubite?

De ce-ai lăsat astăzi, iubite,
Din ochii mei să cadă ploaie?
Nu știi că ploile pripite
Atât de aprig mă îndoaie?

Nu știai oare că un cer senin,
În suflet, mi-e atât de prețios?
Fiindcă iute norii negri vin
Și fură iar tot ce am frumos?

De ce-ai lăsat astăzi, iubite,
Ca soarele-mi în miez de vară,
Să cadă-n valuri neîmblânzite
Și-n toamnă razele să-i moară?

Oare te-a ars cumva, cu raza lui,
Când a încercat să te iubească?
Fiind legat de vraja dorului
Nu a știut cum să-ți vorbească!

De ce iubite? De ce-ai lăsat
Primăvara noastră să se ducă?
Acum și soarele ne e plecat
Și merg de parcă-s o nălucă...



Suflet în toamnă

A venit toamna și de câteva zile
Plouă peste mine neîncetat.
Haina mi-e udă pe trup
Și sufletul îmi stă ghemuit
Încercând cumva să se încălzească.
Adună disperat din jur
Frunze împrăștiate de vântul turbat
Și cu degete tremurânde își coase veșmânt,
Ce abia îi acoperă goliciunea.
Îi intră frigul în oase și vrea să caute soare,
Dar aripa-i golașă stă zgribulită,
Căci toamna cu ploaia-i nebună
I-a smuls podoaba pană cu pană.
Ostenit de furtuna ce-l bate,
Caută să mai adune bucăți din claia naturii,
Ce zboară arămie și udă în văzduhul de plumb
Și cu lacrimi sărate să le prindă
De carnea prea rece
A aripilor sale ce zac inerte și vinete de frig.
Urlând de durere, le întinde în aer
Și încearcă să atingă norii cu ele,
Dar c-o singura suflare,
Toamna îl aruncă înapoi în noroi...
Și printre suspine tăcute
Se întreabă dacă va reuși să răzbească
Nămeții de frunze arămii sau frunzele de gheață ale iernii.



A sosit iarăși toamna...

A sosit iarăși toamna în sufletul meu frânt
Și mă lovește doamna cu rafale de vânt.
Lasă picuri de gheață să cadă peste mine,
Mă-nvăluie în ceață, căci sunt fără tine.
Lasă lacrima-i rece peste rănile-mi adânci,
Căci vrea să mă sece și să mă sfărâme de stânci,
Iar frunzele moarte, mi le înfige în suflet ,
Căci tu ești prea departe s-auzi al meu urlet.
M-aruncă brusc la pământ, dar n-am nicio putere,
Nu știu pe unde sunt, iar lumina-n mine piere.
Unde-i vara din mine? Mă întreb disperată,
Oare de ce nu vine? Pe veci va sta plecată?



Hai să mai bem un ceai...

Hai să mai bem  iubite-un ceai,
Să facem timpul să stea-n loc,
Să-și cânte clipele la nai
Și noi să ne iubim cu foc.

Să nu mai stea în contemplare,
Povara să ne-o ușureze...
Făcând lacrimile amare
În suflete să nu vibreze.

Să mai sorbim o-nghițitură
Din ceștile de porțelan...
Să ne mai picure căldură
Ca dorului să-i fie alean.

Să nu mai pierdem alt fragment,
Din suflete de dor nebune,
Azi, c-un nespus rafinament,
Spre cer înalț-o rugăciune.

Mai vrei să bem un ceai, iubite,
Ca-n vremile de altădat?
Când cu priviri mai fâstâcite
La vals ușor m-ai invitat?



 File de toamnă

Iubite, este toamnă iar,
Câmpia toată e pustie,
Doar gândul meu este hoinar,
Pe rând nebun din poezie.

Și mi se-ntreabă pe-nserat,
Oare și frunzele sunt file,
Ce versuri dulci au adunat
Dar au căzut fiind fragile?

Sau mâna celui ce le-a scris,
Cu un condei prea greu de brumă,
Peste pământ mi le-a întins
Să se întoarcă iar în humă?

Mi le-a strâns în emisfere,
Împărțite fiind iar pe culori,
Când pământul i le cere,
Pașii lui să fie mai ușori?

Mă lași iubite să le-adun,
În coperte albe să le-așez?
Pe raftul nostru să le pun
Ca în vers suav să le pictez?

Căci eu tot cred că-i un mister,
Pe frunza ce-n ploaie a căzut,
Scris cu picăturile din cer,
De anotimpul ce-a trecut.



Pustiu de toamnă

Afară iar e toamnă rece
Și totu-n jur e nefiresc,
Nici timpul parcă nu mai trece,
Dar astăzi simt că-mbătrânesc.

Mi-e sufletul bătrân, sihastru,
Pierzând culoarea tinereții,
Privind spre cer cum cel albastru,
Se schimbă-n cenușiul vieții.

Azi plânge-n mine și afară,
Cu lacrimi mult prea grele, reci,
Lăsând culorile să piară
În nuanțe de căldură seci.

Și simt privind de la fereastră,
Cum totul se îmbracă-n brumă,
Iar floarea mea, plăpând-n glastră,
Se-ntoarce-ncet în boț de humă.