Încetați!

Încetați fiare păgâne!
Încetați să mai luptați!
Nu lăsați să se adune
Sânge negru în Carpați!

Nu lăsați să curgă lacrimi
Din ochi calzi de copiliță
Ce-a-ndurat atâtea patimi
Fără sorți de biruință.

Încetați să mai ucideți,
Distrugând atâtea vise,
Sub imensele peceți
Ținând razele închise.

Încetați! Nu înțelegeți?
Sunteți avizi pentru pământ!
Cu nimic n-o să v-alegeți
Totul se va duce-n vânt!

Nu-i mai alungați din case,
Să se-ascundă prin ruine,
Trăind zilele rămase,
Cerând câte-un colț de pâine.

Încetați! Voi n-auziți?
Cum vă strigă, vă imploră...
De cenușă acoperiți,
Să-ncetați această horă.
 
Încetați oameni nebuni!
Încetați, vă rog, măcelul!
Altfel ceata de păgâni
Vă va murdări drapelul!


Întrebări

Sunt oare cumva defectă
Sau e doar o părere?
E un gând ce se rotește
Precum o spirală nebună
În jurul axului minții mele...
Am rătăcit cumva vreo piesă
Când Cel de Sus m-a asamblat?
Sau s-a uzat cumva prea tare și-a pierit
Fără nici măcar să bag de seamă?
Voi... Da, voi! Voi cum mă vedeți?
Ca ființa perfectă din proiectul creator...
Sau pur și simplu o epavă ce a funcționat
În neștire fără o piesă principală?
Căci tot stau să caut răspunsuri
La întrebări ce se prind în horă
Peste membrana fină a lucidității mele
Și nu găsesc nici măcar o fărâmă de adevăr...
De ce tot ceea ce iese din mâinile și din sufletul meu
E sortit să se ducă în torente murdare
De vorbe și timp?
Pentru că am fost defectă de la început
Sau cumva nepăsarea mea față de lume
A lăsat pe piesele mele o pată de rugină?


Suflet gol în oglindă

Mă privesc în oglinda spartă,
Dar nu vad decât doi ochi verzi
Goi de orice sentiment,
Dezbrăcați de orice culoare,
Cu pupile ca niște nebuloase,
Precum două găuri negre
Ce lacome înghit orice scânteie de lumină...
Până nu mai văd nici soare,
Nici lună, nici stele, nici măcar o scânteie
De la micul uitat aprins in scrumieră...
Ci doar o întunecime ce mă apasă
Și îmi strivește sufletul gol
Cu un vacarm de voci ce mă condamnă să sar în abis...
Fără cale de întoarcere.


Dezbrăcă-mi inima iubite...

Dezbracă-mi inima iubite,
Căci aripile încet îi mor...
Dezbracă-i hainele cernite
Și-mbată-o iarăși de amor.

S-o faci petală cu petală,
Din florile ce cresc în ea,
Curăță-i plăgile de smoală
Că-n mine azi este prea grea.

Dezbracă-mi inima iubite,
De tot ce-i negru și-nvechit,
De cicatricile găsite
Când atâtea veacuri am iubit.

Dezbracă-mi inima de doliu
Iubirilor ce-n mi s-au dus,
Pe care sub un vechi sigiliu
În versuri dulci eu i le-am pus.

Dezbrac-o iar și iar iubite,
Îmbrac-o-n versul de amor,
Și azi, veșmintele-i cernite
În noapte aprig mă mai dor.


L-aș chema și eu pe Kama

L-aș chema și eu pe Kama,
Zeu cântat de-al nost’ poet,
Să-ndulcească azi necalma
Inimă ce-mi bate-n piept.

L-aș chema în noaptea rece,
Când mi-e așternutul gol,
Lacrimile să îmi sece,
C-au făcut baltă la sol.

C-o floare înveninată,
Să străpungă al meu piept,
Că de dragoste-nfocată,
Eu nu pot să mă îndrept.

Kamadeva, zeul antic,
Să mă scape de durere,
Și cu arcul lui himeric
Să-mi aducă mângâiere.

L-aș chema și eu pe Kama,
Însă nu vrea inima,
Că prea dulce-i este flama,
Când bate lângă a ta.

Strig cu aripile grele,
Kamadeva, zeu străvechi,
Ce-are-n tolba lui de piele
Flori și-otravă, că-s perechi.


Renaștere

Ai fost o pată pe aripa deschisă,
Un junghi nebun ce m-a împiedicat să zbor,
Dar să știi că de-azi povestea mea e scrisă
Pe-o coală de hârtie ca cerul fără nor.

Și am să șterg tot ce-ai însemnat în mine,
Cu fierul tău încins pe sufletu-mi plăpând
Și-am să clădesc din nou din vechile ruine
Noul meu imperiu, ceața risipind.