Singurătatea pietrei
Câtă spaimă în oameni
De singurătate și moarte
În umbra binelui ei, oamenii,
Își ridică ziduri de piatră
Morțile se repetă ciclic
Cuvintele respiră covid – 19
și toate acestea
în întunericul minților noastre
anotimpurile își au clipa de glorie
dar nu poți mărșălui cu picioare de plumb
zburăm rar și nu avem vise
asemeni păsărilor
și atunci când încercăm să zburăm
o facem spre asfințit...
Anotimpurile
Prin fața geamului meu
Anotimpurile trec
În pas de voie
Uneori le număr
Alteori nu le țin seama
Ademenitoare cum sunt ele
Uneori chiar îmi bat la fereastră
Discret
Prietenește
Semn că se apropie vremea
Să aleg unul
În care să-mi petrec
Veșnicia...
Aripi noi
La începutul nopții
mi-a crescut un vis
se făcea că aveam aripi
și puteam să zbor
să aduc mângâiere
semenilor singuri și bolnavi
de Covid 19
dar erau atât de mulți
încât aripile mele
au devenit de plumb
la atâta tristețe și plânsete
trebuia să plec de aici
există cineva care cunoaște drumul
îmi trebuie doar aripi noi...
Voi scrie un poem pentru tine
Desăvârșită-i noaptea când te strâng în brațe
Și cu sânii tăi tineri îmi atingi bătăile inimii
Picioarele-ți cărnoase și goale se ating de mine
Și curbele trupului tău mă fac să visez... himere.
Tu ești asemeni unui vis erotic ce s-a pierdut ireal
În neant cu genunchii-ți rotunzi ca merele toamnei
Cu brațele-ți moi și lungi ca zborul pescărușilor
Și gura-ți mică ce așteaptă de la mine mii de săruturi.
Lasă-mă iubit-o acum să-mi pun palmele mele
Pe pleoapele tale, pe gâtul tău alb, lunguieț și fin
Ca zăpezile iernii siberiene de mult mai demult.
Când voi fi liniștit, voi scrie un poem pentru tine!
Nedumerire
Deschizând ochii minţii
mă gândesc
cum păsări hoinare
zboară întruna
peste cărări neumblate
Privirea-mi atinge Cerul
inima-mi saltă în piept
uimirea mea devine năucă
îmi pun întrebări omeneşti
şi totul la mine e pe ducă
Aproape de mine e Cerul
stau şi mă întreb acum –
oare încotro este Nordul
iar între degete, îmi asfinţeşte
Sudul…
Despre singurătatea plecării
Printre poluri inverse
În lupta cu viciile
Mă târăsc asemeni râmelor
Și orice pas fac prin netimp
Mă apropie de prăpastie.
Atunci cred că Dumnezeu
Vrea să scape de mine -
Nu vrea întoarcerea păcătosului
Ci dispariția mea cu adevărat.
Nu ar trebui să gândesc așa,
Ieri, plimbându-mă prin grădină
Am văzut un stol de păsări călătoare
Care precis se vor întoarce la primăvară...
Amintirile păcatului primordial
N-am fost iertat în primăvară
nu m-a iertat nici vara
ce să mai vorbesc de toamnă
sau iarna geroasă şi nemiloasă
căci tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp
Amintirile noastre au împietrit
în crucea nopţilor de iarnă
Îmi amintesc doar foşnetul îndelung
al rochiilor tale
nimeni împrejur
Precum pâinea se numeşte pâine
aşa şi tu te defineşti
ca o fărâmă a împietririi
amintirilor mele
Păcatul crescuse în trupul meu
iar tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp
să fie doar al meu, al nostru…
Cotidiană
am visat un munte alb
pe care coborau gânduri
în șir indian, șirag,
pe un soare care îți topea inima
pădurea de conifere mirosea
a verde crud
iar printre crengile brazilor
cântau păsări cu ciocuri rotunde
m-am trezit transpirat
am deschis ochii
în jurul meu erau oameni cu măști
măști care-ţi iau aerul și libertatea
măști ca-n lagărele de concentrare
ori supermarket-urile de oraș
am visat un munte alb în care poeții
nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…
Desculț
mă întorc dintr-o țară
în care se umblă numai
desculț
pentru a nu stânjeni
dansul greierilor
dimineața pe răcoare;
doar astfel îți vei
împlini și tu
somnul cu vise în
culori
așa cum numai
pictorii
visează adesea
în anumite nopți
și rar, rar de tot
muritorii…
Înserare
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
La ore neştiute de nimeni
vine înserarea tiptil –
ca o felină desprinsă
cu întunericul
Pe un pisc al singurătăţii lui
şi-au întemeiat moşia
corbii şi caprele negre –
exploratori ai înălţimilor dense.
Muntele geme arareori,
creşte şi descreşte
precum pântecul femeii
la soroc.
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
Doar ochii tăi rămân într-ai mei –
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
La rând vin visele
cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –
E vreamea basmelor!
Fashion autumnal
sub talpa toamnei
au murit rozele din grădină
ultimii fluturi s-au retras
şi au devenit una cu pământul
sub covorul arămiu de frunze moarte
doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos
în bavna seculară se-aude şuieratul vântului
şi dansul frunzelor ce cad una peste alta –
dans ce-mi aminteşte de galele fashion din milano
sătul de atâta toamnă, mizerie umană
mă cuibăresc disperat în sufletul tău
să rămânem îmbrăţişaţi până la primăvară
vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp
sau poate pentru o veşnicie…
Someș
Se înseninează Someşul copilăriei.
Din pântecul lui curg domol
apetisante gânduri înspre tine.
Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru
asemeni valurilor ce ating malurile.
Inima ta îmi cicatrizează sufletul.
Mai avem puţine clipe pentru vindecare
dar ce-ţi pasă ţie Someş, perpetum mobile,
de timpul pandemic ce sângerează lumea?
Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,
într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…
Gara, fără linii și felinare
Gării din Mireșu Mare
marea mea moştenire
e doar existenţa nocturnă
pe un peron părăsit
dinainte
e terasamentul zgrunţuros
de-a dreapta şi de-a stânga
cantoanelor ceferiştilor
spre zori-de-ziuă
câmpia nesfârşită
din cele patru zări
mă ocrotesc cu imagini
cu tine
chipuri de nimeni
înţelese
desluşirea tâlcului
va fi la Răsărit.
Mai rău ca orbul
Zi după zi m-am împrietenit
Cu Moartea
Până ne-am făcut frați
De Cruce
Fără să știu
Nici eu și nici ea
Pe unde s-o apuce...