bedruleAh, ce-i mai pasă timpului de mine

Cum timpului de mine îi mai pasă
a gelozie darnică,-n sfumato,
m-a răsfățat în goana-i c-o grimasă,
din oase, frica mi-a eliberat-o,

m-a rătăcit în cărți cu multe file,
vreo câteva decenii, frământate
cu apoziții, virgule virile,
atât cât ochiul stâng mi se mai zbate;

atât cât ochiul drept, din eleganță,
adaugă-nțelesuri ne-nțelese,
cuvinte oarbe,-ascunse într-o stanță,
mă caută ubicuu, nu-ți pese;



s-a primenit, de fiecare dată,
la întâlnirea mea cu cea din tine,
doar desfrunzirea mi-a cerut-o, iată,
ah, ce-i mai pasă timpului de mine…


Și luna fuge-n beznă

Te mai doresc și astăzi, rămâi, la o adică,  
vom trece printre gesturi de ultimul obiect,
va sta sub noi cravata, ca un prelung subiect,
să simți pe șira nopții cum zorii se ridică;

preia-mi văpaia cărnii și trece-o peste ape,
acolo unde îngeri, de vegetali ce sunt,
îmbracă luciul apei cu arborele ciunt
și deshumează clipa, cu cer să o adape;

vulgarități oneste ne treacă peste gleznă,
ne însemneze timpul spermatic, printr-un gest
piramidal și tandru, ieșit ca din arest,
în pudibonderia-i, și luna fuge-n beznă;

te mai doresc și astăzi, e lestă iar scânteia
cu care Geea însăși ne trece-n Absolut,
mă mistuie-ndoiala, de nu m-ar face slut,
ispita e paingăn… și tocmai de aceea

vrăjitoria asta ne irosește-n lut.


Peste zile de mart

Năvăleau amintiri din trecutul  foburg,
prin răcoarea din tine, pierdut am rămas,
am luat răsăritul de lună la pas,
tu legai crengi de foc, pe uscatul amurg;

am desprins din cotor limba norilor, știi,
c-un sărut, mi-ai întors nopți cu fața la zid,
pe atunci, numai timpul era mai timid,
într-un joc de șotron cu bucăți de hârtii;

am aprins ce voiam să ne lege întâi,
o privire, un „ah!”, am stârnit agresiv
multe vorbe-mprejur, înnodate pasiv,
mâini de zeie-atingeam, să le știu căpătâi;

pe-ncurcatul amurg, imnul serii-i precar,
doar un râu, înrămat între noi, curge nud,
în perechi, vin acum áripi negre, din sud,
peste zile de mart, îmbrăcate cu var,

răsăritul de lună-ți mijea pe obraz.


Prin asprele torsade

Vârstat e cerul serii cu gândurile mele,
metafora,-n fereastră, diagonal respiră,
va subjuga lumina în drumurile-acele,
pe unde râu galactic pe os mi se deșiră;

mi-e călător destinul prin asprele torsade,
la semnul întrebării mi-i andocat cuvântul,
extaziat, coboară selene în cascade,
iar câinele de apă, vremelnic, latră vântul;

vom rătăci, iubito,-n iluzii absolute,
acolo, indigena copilării va naște,
cărări bătătorite vor face-n tină cute,
vom înfrunzi sonete, pe unde calul paște;

ne-om îmbrăca retina cu metaversu,-n fugă,
cioraniene razne s-or prinde-n palisade,
nisipuri virtuale vor evada în iugă,
în ploi ne vom preface, pe unde râul scade;

de n-am intra-n păcatul cerut de adevăr,
s-ar așeza uitarea pe roadele din măr.