ababiiPoezia onirică (creaţia onirică) este  apogeul artei pure, al artei pentru artă. Imaginaţia onirică a creatorului se rupe atât de mult de realitate, încât putem spune că depăşeşte în totalitate posibilităţile de reflectare obişnuite ale primului  nivel de recepţie a creierului uman - acel al perceperii primare a semnalelor venite din mediul înconjurător. Percepţia onirică a artistului se naşte din interiorul temeliei sensibilităţii în stare să creeze un sistem de reproduceri de imagini subiective, a fenomenelor  ce au loc în afară şi care se încadrează într-o matrice cu o structură mult mai sofisticată de interpătrundere a formulelor lingvistice  de exprimare  apărute în rezultatul acestui proces. Atare metamorfoză  creează astfel un areal magistic (un sistem imaginar) de prim nivel şi de primă importanţă pentru întreaga capacitate de asimilare şi de redare a celor acumulate de către omul de artă.
Chiar şi de la această treaptă de simplă contemplare, el este în stare să se aventureze într-un angajament de trăire estetică mult îndepărtată de tiparele de recepţii  rigide venite din realitatea directă înconjurătoare, dobândind astfel un anumit grad de purificare subiectivă  a elementelor ei. Fenomenul oniric se naşte în urma unor transformări  mult mai complicate a proceselor ce se petrec deja la nivelul analizei şi sintezei rezultatelor unei astfel de reflecţii. În  sferele înalte neurogene ale omului de creaţie se produce, de fapt, o imaginaţie a imaginilor, o imaginaţie a   imaginaţiilor.


Dacă capacitatea de reflecţie primară sintetizează rezultatele proceselor de înrejistrare directă a fenomenelor realităţii în deducţii lingvistice expresive, logice şi coerente, atunci trăirea suprarealistă onirică se ridică cu o treaptă sau două mai sus, în sferele imponderabile ale spiritului pur, unde identităţile imaginilor care creează primul nivel de reflectare cedează rolul lor determinant, pe care l-au avut asupra capacităţilor de creaţie ale artistului, noilor posibilităţi de sinteză - acelea ale deducţiilor noi extrase din deducţiile vechi,  dînd astfel naştere unui  fenomen rar numit  creaţie onirică.  
În felul acesta, are loc o purificare, o simplificare şi o esenţializare a simbolisticii elementare subiective din primul sistem de percepere prin mijlocirea unor mecanisme de reflectare a reflectării (de  percepere a perceperii),  care o apropie de componentele câmpurilor formate de trăirile sensibile ale sferelor înalte spirituale. Astfel, structura semnificaţiilor semantice ale imaginilor ce participă la alcătuirea şi formarea sistemului suprarealist oniric (subiectiv) conţine numai elemente de logică lingvistică de exprimare, ce ţin de aceste sfere superioare spirituale ale omului de artă.
Manifestarea unei astfel de stări abstracte a artistului va crea o modalitate de exprimare (nouă) vis-a-vis de cea obişnuită, cunoscută în creaţia tradiţionalistă. Aşa cum limba este un produs al cizelării rafinate a imaginilor vizuale şi auditive venite din exterior subiectiv exprimate şi prelucrate la cele mai înalte niveluri ale capacităţii de abstractizare a creierului uman, ea se va manifesta obligatoriu în forma cea mai desăvârşită în expresia compoziţională onirică. Capacitatea unică astfel formată a omului de artă va crea un limbaj specific (oniric): o limbă a limbii, o limbă a metaforei, o limbă a imaginilor abstracte alcătuite din expresii lingvistice imponderabile.
În definitiv, ea va edifica o etică nouă a scrisului (a artei), o etică a sferelor onirice de creaţie. Etica onirică va antrena apariţia unui ambalaj lingvistic, şi a unui fond logistic pe măsură. Imaginile care se formează în rezultatul  reflectării subiective la primul nivel de recepţie nu sunt neglijate, dar sunt selectate şi purificate de cea de-a doua treaptă a acestui proces foarte complicat neurologic în categorii simbolice mai consistente, dar în acelaşi timp şi mult mai frumoase, mai fine, mai elastice , mult mai simple şi mult mai curate. Atare purificare atinge apogeul frumuseţii prin simplitatea expresiilor, dar în acelaşi timp şi prin substanţa relevantă a lor.
Consistenţa lingvistică excesivă de exprimare a logicii  în arta obişnuită tinde să se abolească parţial de la sine, transformându-se într-o succesiune aproape agnostică a valorilor superioare expresive în arta onirică.
Mesajul logistic nu iese la lumină numai datorită interdependenţelor sensurilor expresiilor în context, dar răzbate spre suprafaţă mai mult din substanţa organică evoluată a manifestării onirice a simţirii artistului. Pentru receptarea mesajului lăuntric al conţinutului artei onirice este nevoie de o putere de intuiţie (de imaginaţie) aproape egală cu cea a creatorului. Dar, în pofida acestui fapt cititorul va percepe întotdeauna, dacă nu cu raţiunea, cel puţin cu inima, profunzimea simţirii onirice înscrisă în  esenţele textuale ale ei.
 Expresia lingvistică onirică aproape că nu are nevoie de fire care să lege semnificaţia cuvintelor. Dacă ele apar totuşi, atunci numai la intersecţiile semantice subtextuale, acolo unde are loc trecerea gândului de la o formulă plastică onirică la alta.
„Buciumă toamna / Agonic – din fund - / Trec păsările  / Şi tainic s-ascund” (G. Bacovia. Pastel);  „ Dormeau adânc sicriule de plumb, / Şi flori de plumb şi funerar veşmânt - / Stam singur în cavou...şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb” (G. Bacovia. Plumb) .                                            
 „Nimic nu este altceva. / Totul este totul / iar eu sînt tu. / Nimic nu este altceva”(N. Stănescu. Nimic nu este altceva).  
  Simbolistica onirică creează mai puţin o logică onirică, dar mai mult o sinteză a esenţelor şi sensurilor simţurilor poetului. Căci, dincolo de logica şi coerenţa expresiilor verbale se găsesc sensurile şi esenţele sentimentelor omului de creaţie, nu atât ascunse în interiorul acestora, cât în imaginaţia creată de ele. Expresia onirică este capabilă să selecteze, să cureţe de banal conţinutul unei logici care, în mod obişnuit, în opera de artă tradiţională are nevoie de timp şi spaţiu pentru a se realiza, şi care în arta onirică se acumulează în două-trei formule onirice magice.
„Cu mine zilele-ţi adaugi  / Cu ieri viaţa ta o scazi  / Şi ai cu toate astea-n faţă  / De-a pururi ziua cea de azi”.     (M. Eminescu. Cu mine zilele-ţi adaugi).
„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie   / Era pe când nu s-a zărit  / Azi o vedem şi nu e.” ( M. Eminescu. La steaua).
„Uşoară maică, uşoară / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”(Gr.Vieru. Făptura mamei).
Aceste expresii mai mult ca perfecte  sunt atât de imponderabile, încât formează o stare  specifică de receptare, care uneori nu poate fi conştientizată în totalitate, chiar de însuşi creator, fiind ascunsă în subconştient, dând de ştire despre existenţa ei numai în situaţii de profundă inspiraţie sufletească. Ea serveşte drept lăcaş pentru intuiţia artistică (pentru inconştientul artistic creator) .
În arta onirică intuiţia (inconştientul) este permanent vie(u),  manifestându-se în toată profunzimea şi subtilitatea ei (lui), exprimată printr-un act de creaţie de o simţire supersensibilă ce naşte arta de cea mai mare puritate.
Realismul, neorealismul, abstracţionismul, modernismul şi postmodernismul în artă nu sunt decât nişte etape evoluţioniste din lungul drum pe care îl parcurge interpretarea artistică spre perceperea onirică.  Toate aceste curente în  artă, mai mult sau mai puţin bine delimitate una de alta, nu reprezintă nişte stări complementare de reflecţie artistică cu starea percepţiei onirice, dar sunt rezultatul acţiunilor unor capacităţi estetice ale omului de artă, ale căror particularităţi formează nişte modalităţi de manifestare aproape incompatibile una cu alta de o sensibilitate a simţirii artistice mult diferită de la caz la caz.        
   Căci, cu foarte mult efort, un poet modernist sau postmodernist  va putea să creeze o poezie onirică autentică, dar niciodată un poet autentic nu-şi va permite să facă o poezie postmodernistă, punându-şi capul până şi sub “ghilotină” numai cu scopul de a crea cu orice preţ o poezie ieşită din poezie, o poezie “neobişnuită”  (ca să nu pară tradiţional). Ei nu ar putea face acest lucru, nu din motivul că nu ar dori-o în cele din urmă, dar din cauza   incompatibilităţii reflexive a felului lor de a interpreta ceea ce percep şi simt.
Arta modernistă (postmodernistă) şi arta onirică se exclud una pe alta. Arta onirică se găseşte pe o scară ierarhică a valorilor mult deasupra celorlalte tipuri de arte. Dacă postmoderniştii se impun  mai mult pe sine  de a excela printr-o creaţie suprasolicitată de orgoliul personal materializat într-o dorinţă aprigă de a ieşi din comun, şi de a crea o poezie competitivă cu orice preţ (după cum mărturiseşte cu bună dreptate A. Suceveanu într-un vers: „Pentru a supravieţui ca poet /  
la sfârşitul secolului XX / trebuie să fii profund antiliric / ori să faci ceva trăsnit de tot / de exemplu, să-ţi cumperi o ghilotină / Numai aşa capul îţi va sări / tot mai spectaculos în poeme / sângele scurs se va închega într-un text / roşu postmodernist”), atunci poetul oniric excelează prin organicitatea sa naturală aparte, prin capacitatea sa unică de a sintetiza esenţialul din general, învelindu-l în culorile unei senzualităţi cromatice  alese.
Gradul de sensibilitate a creaţiei onirice este  superior gradului de sensibilitate a celorlalte tipuri ale creaţii. Există o delimitare clară dintre aceste tipuri de creaţie, deoarece creatorul de artă onirică se află nemijlocit în bătaia suflului inspiraţiei divine, pe când creatorii de artă modernistă şi postmodernistă culeg reziduurile metamorfozelor fenomenelor Realităţii trecute printr-un travaliu reflexiv obositor pe care şi-l impun pentru a excela şi a părea netradiţionalişti.  
Arta  postmodernistă se împotmoleşte atât de mult în materialul foarte vâscos al reflectărilor directe ale Realităţii , încât caută să-i descifreze şi să-i evidenţieze nenumăratele fibre subţiri sau mai puţin subţiri ale substanţei din care este compus, făcând din lumea descoperită în interiorul lui o construcţie perceptivă sofisticată. Astfel are loc o supraestimare a ei de către autor, foarte des făcută chiar intenţionat printr-o supradozare şi o supraetajare metaforică,  care creează impresia falsă că acestea ar fi adevăratele cuceriri ale spiritului creator.
 La poeţii postmodernişti exprimarea versificată este absorbitoare de materie, timp şi spaţiu, producătoare de coerenţe lingvistice  narative, generatoare de înţelesuri şi subânţelesuri ascunse (subterane) dublate sau chiar triplate. Ea impune pe cititor să se implice într-un lung travaliu mintal de recepţie şi percepere, solicitând de la el o inventivitate imaginistică din ce în ce mai complicată care, în loc să-l apropie de conţinutul mesajului scris, ea îl îndepărtează, astfel introducîndu-l în nişte circumstanţe logistice dificile din ce în ce mai antrenante şi împotmolitoare. De exemplu: „nepereche în nopţile când îşi desface picioarele, unul mai fără-nceput şi sfârşit decât altul, ca două războaie / mondiale – înscrişi între ele, cei douăzeci-şi-unu  de ani ai lui, când a intrat la ea, de perioadă / interbelică, taie măsura exactă a pasului, linia coapsei, măiastra de aer a golului dintre / picioare, cum ai şlefui cu germana Ewig Weibliche pronunţia / franţuzească (Chercher la femme) – şi care-i vor fi inspirat comparaţia graţie semnului / din născare în formă de tanc de pe latura interioară a gambei, cu ţeava îndreptată în sus, ţintind sexul…”   ( Em. Galaicu-Păun . poema concepţiei imaculate).
Pe când la poetul oniric versul este concret, concentrat, dar frumos şi uşor (aproape imponderabil), creator de succesiuni verbale şi metaforice superbe, foarte uşor asimilabile, plăcute, sensibile şi în acelaşi timp pline de consistenţă, curate  şi proaspete.                                            
„Iubind în taină am păstrat tăcere / Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, / Căci în priviri citeam o veşnicie / De ucigătoare visuri de plăcere”  (  M. Eminescu . Iubind în taină).
Logica şi coerenţa verbală narativă lipseşte cu desăvârşire, arareori ele impunându-se a fi subînţelese. Arta onirică de cea mai bună calitate impune ca mesajul să fie mai mult simţit intuitiv, uneori chiar agnostic cu subconştientul. Ea niciodată nu stârneşte la cititor un sentiment de respingere sau indispoziţie. Atare sensibilitate este de natură spirituală. În aceste cazuri, ideea  este favorizată de frumuseţea, fineţea, dar în acelaşi timp şi de trăinicia temeiniciei ei profund sufletească.
„ La-nceput, pe când fiinţa nu era nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când  nu s-ascundea nimica, deşi totul era ascuns / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”     (M. Eminescu. Scrisoarea I).
„Ah, din cămaşa ta / Foşnind ca frunzarele / Trupul tău gol ieşea / Ca din nouri soarele”(   Gr. Vieru. Ieşi, soare, ieşi).
Limbajul oniric se impune fără a obosi, pătrunde involuntar în cuget, mişcă şi sensibilizează receptivitatea, naşte o stare de entuziasm şi optimism lăuntric neânţeles. El produce bucurie prin frumuseţe, plăcere prin simţire, emoţie prin sensibilitate şi cuget prin esenţialitate.
„Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere, / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Şi tot mai multe cere” ( M. Eminescu. Ce e amorul ?).                           
„- Vreau să te văd, bărbate, / Sau vino să mă vezi / E timpul coasei, iată, / În ochii mei să-i vezi. / Coseşte, hai - ca iarba / Cu rouă şi cu stea, / Mai deasă şi mai verde / Să crească-n urma ta.” ( Gr. Vieru. Vreau să văd ).
 La prima vedere, poezia (arta) onirică autentică poate fi considerată de cititorul neiniţiat drept poezie (text) de plăcere. Dar aceasta este o apreciere superficială numai a frumuseţei ei. Sensul acestei plăceri de suprafaţă, dar şi a cugetului ascuns în ea se cuprind în conţinutul foarte profund al expresiei onirice, fiind perceput în toată amploarea lui de o senzualitate pe măsură. De aceea mesajul oniric pare uneori neînţeles, ca un vis viu, conştientizat în cotidian, produs nu de o intuiţie obişnuită şi nici de inconştient, dar de toată puterea supraconştientului, care nu este altceva decât conştiinţa intuitivă mereu vie a creatorului de artă onirică.
„Eşti tu nota rătăcită / Din cântarea sferelor, / Ce eternă nefiinţă / Îngerii o cântă-n cer?”  (  M. Eminescu. La o artistă).
„A plecat pe mări s-o uite, / Dar sub lună, dar sub stea, / Răsărea la loc pădurea / Iar corabia-n frunzea” (Gr. Vieru. Pădure verde pădure).        
Am putea spune fără nici o rezervă, că creatorul de artă onirică posedă o dublă conştiinţă, o conştiinţă ascunsă care este intuiţia  gata oricând să se deschidă în toată măreţia ei, şi o conştiinţă produsă de cultura (cunoaşterea) acumulată pe parcursul vieţii. Dar el rămâne întotdeauna la apogeul simţirii , în principal pe baza intuiţiei sale, şi infinit mai puţin pe baza cunoştinţelor  provenite din cultura sa, căci ceea ce omul poate intui (simţi) cu inima, nu poate percepe (cunoaşte) cu raţiunea. Adevărul se găseşte nu în creier, dar în inimă. Şi acolo simţirea onirică îl descoperă şi de acolo îl extrage.
Din acest motiv arta onirică este departe de a fi numai un produs al culturii. Mulţi exploratori ai artei au o cultură remarcabilă, stăpânind un potenţial imens gnoseologic, şi totuşi foarte puţini dintre ei sunt capabili să facă artă pură. Pe aceştea îi vom găsi în diferite puncte ale numeroaselor drumuri ce duc spre perfecţiune, însă nici unul nu va fi în stare să o atingă. Arta pură necesită de la artist o capacitate aparte de simţire şi pătrundere în simţire, de simţire a simţirii, de sensibilizare şi  cunoaştere profundă a ei. Atare percepere este o calitate printre calităţi - esenţă manifestă ce produce efectul oniric al revelaţiei divine. Ea ţine de domeniul spiritului şi raţiunii pure, de cunoaştere a cunoaşterii, de gândire a gândirii. Dacă unii oameni de artă produc aşa  numitele texte de plăcere, fără a poseda atributele unei culturi vaste şi profunde, atunci  poetul cu o cultură înaltă, înzestrat cu o suprasensibilitate onirică, va produce o creaţie de înaltă ţinută estetică.                                                                                         
 Ca artă pură poezia  onirică (romantică) nu este estimată la deplina ei valoare şi putere de seducţie. Să recunoaştem, că nu numai poezia care a fost considerată până acum onirică este rezultatul unor contemplări visătoare ale cugetului uman, dar toată poezia (toate tipurile ei) este (sunt) într-un grad sau altul produsul unei astfel de contemplări. În acest context să ne întrebăm, care poezie nu este visătoare? Visul poeziei onirice este extracţia esenţială a sensurilor conţinutului lucrurilor exprimată concis, laconic, adevărat, frumos şi sensibil, spre deosebire de logica calculată şi acomodată la criteriile impuse de necesitatea de a crea o poezie cu orice preţ în stare numai, de fapt, să destrame şi să  decimeze esenţele epuizându-le şi pierzându-le.
Prin fărâmiţarea  excesivă a substanţei de care se ocupă o  astfel de poezie, omul de artă  postmodernist riscă să piardă  esenţa conţinutului, amestecându-se fără urme şi el cu masa ei amorfă. Or, poate el se consideră capabil de a-i descifra tainele nu adunând-i sensurile, ci diluându-le prin felul său de a înţelege opera artistică? Un astfel de creator demolator de materii riscă prin truda sa să devină el singur un subiect impersonal. Arta onirică nu este un fruct în afara fructului, dar este un fruct în fruct, sămânţa lui - gena embrionului ei care  imprimă fenomenului de creaţie sens şi unicitate. Atingerea acestei culmi  constituie scopul suprem al artistului.
 Plăcerea produsă de textul oniric este substanţa sublimă a lui,  ea fiind tot atât de voluptoasă, dar şi de simplă ca şi satisfacţia trăită în sublimulul unei frumuseţi cuceritoare, cauza puterii de seducţie a căreia rămâne o taină. „Când s-a întors la puii ei cu hrana / Găsise cuibul gol şi amuţit / I-a căutat pînă-I albise pana, / Şi-n cioc sămânţa a încolţit” (Gr.Vieru. Pasărea).
„Pier stele neatinse / Noi stele se vor naşte. / Am cunoscut durerea / Nu am ce mai cunoaşte”  ( Gr. Vieru. E o linişte iubirea ?).
Textul oniric nu produce plăcere de dragul plăcerii plimbării închipuite pe traseul unui bulevard îmbrăcat în podoabele foşninde ale unor trăiri şi senzaţii tari, pe cât de uşoare, pe atât de pătrunzătoare şi răscolitoare, dar plimbării pe viu pe acest bulevard senzaţiile acumulate ale căreia  nu-ţi produc durere şi disperare, ci visare şi înălţare. Din acest motiv poezia (arta) onirică poate fi considerată poezie adevărată - artă pură.  „Dispar şi ceruri şi pământ / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atârnă de-un cuvânt / Şoptit pe jumătate” ( M. Eminescu. Ce e amorul?).
Poezia onirică devine astfel un exerciţiu lingvistic pur, nu al unei poezii de plăcere (promenadă), dar al unui fenomen estetic curat şi înălţător.  De aceea creaţia onirică (poezia onirică) nu este numai o artă a plăcerii (este în ultimul rând artă a plăcerii). Textele onirice sunt contexte obiectivizate ale spiritului uman pur, trecute prin simţirea supraconştientizată (intuiţia  împreună cu conştiinţa vie bazată pe cultură) a artistului, care nu pot să nu creeze în acelaşi timp şi plăcere - plăcerea asimilării şi savurării spiritului ideii trăită adânc. Mesajul textului oniric este curăţit de impurităţile unei reflectări simpliste a fenomenelor realităţii.
În felul acesta sensul pe care îl conţine ideea textului oniric este profund încadrat în realitate, în fenomenele ei, în materia primordială a elementelor care o compun, şi numai  prin formula extrem de perfectă, dar în acelaşi timp şi extrem de senzuală şi plăcută, textul oniric poartă o coloratură aparent superficială. Mesajul artei onirice este o extracţie a luminii spiritului  trecută prin simţirea onirică a creatorului. Or, scopul suprem al oricărui artist este atingerea piscurilor strălucitoare ale adevărului  absolut în artă - idealului ei suprem.
 Ceea ce a fost calificat pînă acum drept onirism estetic pur este mai degrabă un fenomen al esteticismului hazardat, halucinant (un exerciţiu, o joacă a raţionalului cu iraţionalul, a raţionamentului cu amprenta lui).
  Fenomenul oniric adevărat este pe nedrept atribuit  unor creatori din prima jumătate a secolului XX. Fenomenul oniric bazat pe o cultură vastă şi pe un raţionament socio-uman angajant este, de fapt, mult mai profund, mai esenţial, mai identificat, căpătând o semnificaţie mult mai largă şi mai puternică în lumea valorilor artistice adevărate. Din aceste puncte de vedere, creaţia onirică capătă o nouă valoare, un nou sens, o nouă importanţă, acelea ale delimitării definitive a calităţii actului de creaţie în general, ale diferenţierii categoriilor de artă, ale detaşării şi separării conceptelor de artă pură şi artă impură.
În această ordine de idei nu trebuie să ne fie teamă să atribuim fenomenului artei onirice o altă interpretare - o interpretare mai largă pentru întreg actul de creaţie în general. La nivelul perioadei sale istorice un poet adevărat oniric (romantic) a fost M. Eminescu. Capacitatea de angajare onirică (romantică) a lui Eminescu a izvorât din însăşi natura spiritului său impus să se manifeste şi să se realizeze într-o realitate specifică a timpului pe care l-a trăit.
Dintre poeţii basarabeni ai timpului nostru Gr. Vieru este incontestabil, unul dintre cei mai sensibili creatori de poezie pură. Din cauza duplicităţii din ce în ce mai semnificative a operelor de artă, devine din ce în ce mai imperativă necesitatea găsirii unui nou mijloc de evaluare a creaţiei artistice a modernităţii. Acest mijloc îl vom putea găsi dacă vom definitiva, în principiu, conceptul de poezie adevărată - ca artă pură. Aşa cum onirismul este o calitate indispensabilă a artei pure, criticul de artă va trebui să descopere şi să evidenţieze gradul de puritate al operei artistului, reieşind din conceptul  onirismului pur , ca deziderat suprem al oricărui creator. Căci, trebuie să fixăm o determinantă, un reper, un sens, ca să putem racorda la ele un scop suprem, care să complementeze, să acumuleze, să sintetizeze şi să concentreze, ca apoi să simplifice, aducând la acelaşi numitor comun tot potenţialul capacităţilor de creaţie a unui poet.