l          Funcția imitativă a artei îşi atinge scopul şi produce un produs perfect, atunci când rezultatul ei este o tragedie bună, pentru că deși muzica, pictura şi sculptura imită caracterul şi sunt întreguri semnificative, "ideea adevărată" în conformitate cu care sunt produse nu este la fel de puternică şi de bogată ca unitatea subiectului.
          Pentru Aristotel, gradul de universalitate este măsura respectabilității, atât în cunoaşterea intelectuală, cât și în arta imitativă, iar ordinea şi simetria, dispunerea părților în vederea unui scop unic sunt prezente în orice imitație, dar subiectul tragic, cu mai marea lui cuprindere, și cu capacitatea sa mai mare, întruchipează ordinea estetică în punctul ei maxim, moment în care, rețeaua forței sale coezive, adună laolaltă mai multe părți şi medii de reprezentare, mai variate decât oricare alte forme artistice.
          Tragedia este formată din şase părți constituitive organic: subiectul, caracterul,  judecata, limba, muzica şi elementul epectaculos (POETICA, 1450a).
          Artele muzicii instrumentale şi dansul sunt lipsite, o dată cu expresia verbală, şi de judecata logică a tragediei, iar artele plastice sunt lipsite atât de vorbire cât şi de muzică.


           Discursurile epice şi retorice sunt lipsite de spectacol şi de muzică, având şi o textură mai subțire şi mai rarefiată.
           Dintr-un anumit punc de vedere, retorica este o artă subsidiară, un fel de componentă a trusei dramaturgului, deoarece, atunci când ajunge la constituientul "judecată", Aristotel îşi trimite cititorii la RETORICA, comparând unitatea organică a unui mod muzical cu o comunitate politică şi articularea acesteia într-o parte conducătoare şi una subordonată (POLITICA, 1254a).
          Aristotel ar fi putut compara tragedia cu un imperiu alcătuit din comunități politice ca membre ale sale, deoarece melodiile nu sunt altceva decât părți ale tragediei sau, de vreme ce şi caracterele şi judecățile sunt tot numai părți ale pieselor, ar fi putut compara tragedia cu un organism al organismelor.
          Apoi, unitatea de acțiune într-o tragedie bine creată corespunde, prefigurând-o în acelaşi timp, raționalității mature a ştiinței în lumea intelectului. Da, Aristotel denumeşte undeva tragedia ca fiind "filosofică" (POETICA, 1451b).
          Superioritatea ştiinței (şi a artei care este echivalentul controlului ştiințific asupra naturii) față de experiență stă nu numai în generalitatea, elasticitatea şi cuprinderea ei, ci şi în capacitatea sa de a da o explicație cauzalității evenimentelor. "Cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinței decât al experienței şi socotim mai învățați pe oamenii de ştiință decât pe oamenii cu practică (...), pentru că cei dintâi cunosc cauza, iar cei de pe urmă nu. Aceştia constată lucrurile, dar nu-şi dau seama de pricina lor; cei dintâi însă cunosc cauza și rostul lor"(METAFIZICA, 981a).
           Funcția subiectului este tocmai aceea de a înfățişa "rostul" destinului omenesc şi cu cât mai convingător e redată succesiunea cauzală, cu atât mai bun este subiectul. "Singurele evenimente a căror necesitate absolută poate fi postulată sunt cele ce fac parte dintr-o serie recurentă"(DE GENERAȚIONE ET CORRUPTIONE, II, 27), spune Aristotel, și pentru el, virtutea unei tragedii este revelarea nenorocirii sau fericirii ca necesare, ca ceva ce trebuie să se întâmple cu necesitate în acele împrejurări, ca parte componentă a unei serii care se poate repeta, deoarece ilustrează o lege. "Datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului"(POETICA,1451a).
          Cel mai ambițios poet va imita o "acțiune", adică o curbă continuă a destinului care absoarbe şi îndepărtează progresiv toate evenimentele particulare şi personale, așa cum o linie anihilează punctele.
          Într-o tragedie, "...cei ce săvărşesc imitația n-o fac ca să întruchipeze caractere, ci îmbracă cutare sau cutare caracter ca să săvârşească o faptă sau alta (...), tragedie fără acțiune nici n-ar putea fi; fără caractere însă s-a mai văzut (Ibid. 1450a).
          Un bun tragedian va schița un sistem de oameni şi lucruri după cum tiparul interacțiunii lor este aducător de prosperitate sau de calamitate: diagrama măririi și prăbuşirii unui rege, legăturile care-i îndreaptă pe oameni către morți tragice, datoria sacră de a răzbuna un tată sau o fiică ucisă, fatalitatea ce apasă asupra unei stirpe regeşti sau inexorabilitatea împlinirii profeției unui oracol.
          În dezvoltarea caracterelor şi discursurilor unei tragedii, logica necesarului este atotputernică; miracolele, descoperirile, răsturnările, corurile, toate trebuie să pară verigi în lanțul fatal.
          De multe ori, Aristotel foloseşte opera lui Sofocle ca ilustrare a logicii pe care o pretinde, iar revelarea identității va rămâne cea mai nimerită atunci când survine în desfăşurarea firească a acţiunii, nu prin artificii cu diferitele semne sau salbe, spune Aristotel, dând drept exemplu OEDIP REGE (POETICA, 1455a).
          "Corul trebuie socotit şi el (...) un element al întregului; trebuie, prin urmare, să ia parte la acțiune, nu ca în piesele lui Euripide, ci ca în piesele lui Sofocle"(Ibid, 1456a).
          După Aristotel, arta este un sistem mai puțin perfect decât ştiința, însă felul şi gradul de unitate cerut de el pentru o bună tragedie (cu multiplele ei întâmplări atât de strâns legate, încât transpunerea sau eliminarea oricăreia dintre ele ar scinda sau ar disloca întregul), (Ibid.1451a), o va face aproape echivalabilă cu aceasta.
          Toate operele de artă care au obiect sau istorisiri drept suflet sunt "organisme vii", însă tragedia este mai concentrată ca epica, fiind astfel un tip superior de imitație. Cu toate acestea, Aristotel susţine că și în cazul epicii subiectul trebuie să fie un tot organic (Ibid. 1459a). Diferă doar gradul de coerență, dar tipul de organizare fiind acelaşi ca şi-n tragedie, adică, o singură temă cu început clar, cu dezvoltare și concluzie.
          Faptul că Homer a realizat în poemele sale epice o unitate cvasidramatică este şi motivul pentru care a rămas cel dintâi în categoria lui.
          Apoi, improvizațiile care stau la baza tragediei şi comediei,imnurile, panegiricele şi satirele, erau imitații de caractere şi pasiuni şi aveau aşa zisele suflete amoebice, dar ele au crescut mai curând spontan, decât au fost inventate.
          Spiritul de venerație sau de divertisment vehiculat de improvizații, cu greu s-ar fi putut spune că este rezultatul unei arte perfect conştiente de sine, deoarece ele se găseau mai degrabă pe treapta "experienței".