Era prin 1960, în iarnă. Era tare frig, îmi înghețau măinile pe clanță și apa-n găleată. Gerul năpraznic a decorat ferestrele casei cu flori strălucitoare de gheață. Suflarea mea lăsa-n urmă fum de parc-ar fi trecut acceleratul. Aveam vreo trei anișori și-mi amintesc cum la noi, acasă, veneau o mulțime de oameni din sat și din satele vecine să-și ia rămas bun de la străbunica mea, Raveca, Baba, cum îi ziceam noi.
- Poate vor să să-ncălzască, îmi ziceam eu. Că-i vedeam pe toți cu obraji- nroșiți de ger, suflând să-și încălzească mâinile  și căutând căldura sobei. Își scuturau încălțările pline de zăpadă și țopăiau ca niște vrăbii.
Era mama bunicului Ioan, tata Ane. Acum era așezată în camera dinainte, pe un catafalc înalt, pe care era pus un lipideu gușăt de lână  de sub care se vedea un alt lipideu cu cipcă sau dantelă albă, lată de-o palmă, cu colțișori, între două sfeșnice în care lumânările ardeau neîncetat.
              - Mamă Ică,  di  ce vin atâția oamini la noi? Vin șî măine?am întrebat-o curioasă pe bunica Viorica.
             - Ie, șî mâine…S-o petreacă pe Baba…Apoi, să duce la casa ei, acolo, sus, în ceruri, spune mama Ică suspinând.
             - Da, Mamă Ică, câte casă are Baba? o-ntreb mirată.
             - Două: una aici pe pământ șî alta-n ceruri!
Mama Ică îmi arată cerul și zăresc un norișor care mi se părea că seamană cu un miel.

  - Pe norul ăla care samănă cu un mnel? o-ntreb imediat.
  -  Pe ăla, zise Mama Ică zâmbind și mângâindu-mă pe creștet.
Dacă pe norul acela se va duce Baba, eram mulțumită.
Tocmai, atunci, apare vecinul Gavriluț, mai mare decât mine, cu niște patine de lemn pe spate, legate cu sfoară. Semănau cu niște sancee, sănii mari de lemn, trase de cai pe drumul troienit al satului,  numai că erau în miniatură.
 - Tușă Silvie! Tușă Silvie!! o strigă pe mama.
 - Care-i baiu?? îl întrebă mama.
 - Pot s-o duc pe Voichi în cubic, să ne dăm cu patinele? o rugă pe mama.
 - Numa să ai grijă de ie, că-i mnicuță! Să nu stați mult…! îl roagă mama.
 - Nu stăm...Am io grijă de ie...o asigură Gavriluț.
Cubicul era un loc mai jos, lângă calea ferată și capătul grădinii noastre. Apa din cubic, adunată de la ploi și zăpadă, înghețase și se transformase într-un veritabil patinoar. O grămadă de copii, mari și mici, încotoșmăniți în haine groase de lână, pieptărașe din piele de miel  și cu căciuli că de-abia li se vedeau obrajii-mbujorați se dădeau cu patine improvizate din lemn și legate cu sfoară. Așa eram și eu.Mă strecuram printre ei, bucurându-mă de joacă. Hainele îmi erau pline de zăpadă înghețată, mâinile și fața îmi erau roșii ca racul, eram de-a dreptul congelată. Am început să plâng de frig și atunci Gavriluț m-a luat de mână și m-a dus acasă. Când m-a văzut mama, a rămas înmărmurită:
  - Tulvai, Domne, ce-i cu tine, copcilă? Săraca.. O-ndețat de frig! Di ce ați stat atăta?
  - Numa noi am vinit! Tăți or rămas acolo!
  - Da nu or și așă de uzi ca voi...! Așă ceva să nu mai faceți! ne spune aspru mama.
M-a dus repede în casă, m-a dezbrăcat de hainele-nghețate ce stăteau de-a dreptul în picioare și m-a îmbrăcat în cele uscate. Între timp mă dezghețam dureros în brațele mamei. Ce tare mă dureau mâinile iar din obraji îmi ieșea foc și pară. După o vreme, mi-am revenit la o cană de lapte cald, proaspăt, muls de la văcuța Surica.
Spre seară,  au venit o mulțime de oameni.  Femeile mai bătrâne au intrat în camera dinainte și au început  să cânte niște cântece care mă făceau să plâng.Toată lumea plângea. O plângeau pe Baba...Din ziua următoare n-am mai  văzut-o pe baba dar ori de câte ori  îmi era dor de ea, priveam cerul și căutam Norul-Miel, alb și pufos. Dacă-l  vedeam, eram tare fericită că am găsit-o pe Baba.