Din lumea umbrei
Plouă cu fotoni.
Mirosul de ploaie lâncezește în aerul norilor fantasme.
Mă îndrept spre odihnă, încet dar sigur;
Întunericul domnește peste memoria mea.
Tihnit, pasul îmi bate ritmul inimii pe hol -
Intru în casă.
A trecut ziua de lucru - Umbra mă privește rânjind.
Acum felinarele dorm sub truda dimineții
Iar păsările tac asurzitor.
Mă dezbrac de luna mică și verde de pe cer;
A mai rămas doar una - Unica!
Ascunsă între sinele-I translucid
Și noaptea eternă care mai trimite câte un zâmbet rotit.
Privesc în jur - totul e așa cum l-am lăsat,
Singur.
Joc dame într-o amintire-ndepărtată,
Deloc dragă mie.
Ce darnic lucru să fii fericit!
Plouă cu fotoni.
Peste inimă se aștern norii fantasme.
Jocul de-a cafeaua tare
E dimineață iar și iar alerg spre lucru,
Din somnul cafeniu a mai rămas aroma.
Mi-e dor să mă îmbib de starea vremii,
Din viitor primesc un vis lugubru.
Dansez pe linii curbe, poposesc în zare,
Bătrâni, copii și tineri populează strada.
Eu traversez în linii suave lungul lac
De broaște și de lebede ce șerpuiesc pe mare.
Nu are sens ce văd, ce știu e sub narine,
Cu ochiul trist adulmec vise-albastre.
Nu zboară pescăruși de apă dulce,
Nu cântă voci de sirene marine.
Ajung la firmă, visul e trimis în ceruri,
Acum e vremea de stors bani din vorbe,
Nu mai gândesc, cafeaua e prea tare.
Pierdut, suflul mă caută prin zboruri.
Catedrale
Cade din ceruri perdeaua de soare.
Eu plâng,
Eu râd,
Eu salt,
Rămân mut și cad în splendoare.
Prin juxtapuneri revăd figuri murdare.
Eu sunt,
Respir,
Eu simt,
Joc Mahjong pe mare.
Din cer cad îngeri grei în căldare.
Eu zbor,
Eu cânt,
Eu zburd.
Clinchetul lin al apei mă doare.
Pe-albastrul senin se întinde o boare,
De-argint,
De-alabastru,
De mare.
Ce sunt eu oare?