Motto:
„Cum arată bucuria/ și ce miros are?
A întrebat bujorul,/ Deschide-te! / i-a răspuns/ Cerul.
Cum arată fericirea / Și unde este?
A întrebat omul/ Privește-n tine, i-a răspuns Universul
Cum arată invidia/ și minciuna?/ a întrebat Soarele
Ai descris omul, i-a răspuns Luna.”
(Credința iubirii sau Iubirea credinței)
Așa cum se poate observa din aceste versuri scriitoarea „a văzut idei”, a încercat să dea răspunsuri la întrebările ce o frământă, cine suntem, de unde venim și mai ales care sunt atributele care ne definesc pe noi ca oameni: credința, încrederea, înțelepciunea, loialitatea, istoria neamului și nu în ultimul rând soarta omului pe pământ.
Coperta cărții e de un albastru infinit, o culoare a perfecțiunii care te inspiră, te îndeamnă spre spiritualitate, meditație, adevăr și perfecțiune morală, spre pace, fiind culoarea celui de-al XXI-lea mileniu.
E un cer plin cu stele , albastru celest într-un univers circular cu o păpădie efemeră orientată spre înalt, spre lumina răspândită dintr-o pană(de scris). Cine sunt, de unde vin și mai ales care e rolul meu pe pământ? - sunt tot atâtea întrebări care o frământă pe Maria Muntean: „Vast și greu orizont/ Între mine și... eu,
Un destin ferecat/ Înlăuntrul meu.
Suntem un semn de întrebare,/ Între cer și pământ,
Prea aerieni sau prea tereștri/ Acum și... nicicând”.
(Sunt)
În fabrica sufletului său istoria țării e prezentă: „Istoria ne scoate la tablă,/ A mia oară repetenți/ Trăim aici /Dar nu prezenți.”
(Istoria)
Totul e frumos în fabrica sufletului până când: Strigătul „pământului ”pentru pace se cere a fi auzit: „Bobocii cad și tremură pioși/ În imensa catedrală/ Fără credincioși/ Strigătul de nu-l vom auzi/ Frumoasa roză va muri.”
(Pământul ca o roză)
Scriitoarea evadează în cuvinte dintr-o lume neacceptată pentru a-și salva visele.
Nemurirea și sensul existenței sunt cuprinse la tema „viața-n veșnicie:
„Nu există boală, nici suferință,/ Totu-i îndoială și neputință./ Nici moarte nu există, căci/ A sufletului grandoare/ Sondat de către cer,/ Sublinul ființei/ E chemat la el.”
(Nemuritorii)
Transmiterea iubirii de la mamă la fiu consfințește existența fabricii de sentimente sufletești:„Când linia va fi întreruptă/ Pe pământ/ Și voi alege calea/ Către stele/ Atent să fii, copile/ La orice adiere,/ Eu sunt în fiecare/ Fir de vânt,/ În galbenul solar/ De răsărit/ În luna roșie/ La asfințit/ În albastrul cerului/ De venil/ Acolo sunt!”
(Copilul meu)
Credința-n fața icoanei Sf. Maria o face pe poetă să meargă: „Cu pași sângerând și aripa-mi frântă/ La icoana ta, Marie Sfântă/ Ale mele lacrimi înflorite-ți las/ Și tumultul ce mă frământă”.
(La icoana ta)
Oglinda sufletului poetei cuprinde și lupta pentru pace: „Și totuși/ Va exista cât de puțin/ Primitiva umanitate/ În câte un Hitler sau un Putin/ Ce nu știu ei? Este că și-n mileniul trei/ Va exista cu atât mai mult/ Un Buddha, un Iisus/ O credință, un cult/ Și oricât ne-a fi de greu/ Credem într-un Dumnezeu”.
Perceperea vieții cu aceleași produse ale fabricii sufletului: fericire de-o clipă, percepție frivolă, perpetuă veșnicie – Ne grăbim spre nu se știe, agitați, nervoși „ Se deschid uși/ Se scufund orașe/ Se îneacă munți/ Reapar aceleași lumi/ Pe aceleași culmi,/ Aceeași este... viața,/ Bună dimineața!”
(Percepție)
Fabrica sufletului cuprinde la loc de cinste iubirea și credința-n Dumnezeu: „Când Dumnezeu vorbește/ Tu taci/ Absorbit de șoapte,/ Îmbrățișând lumina/ De-ți întinde brațul,/ Tu întinde-i mâna/ Și taci”.
(Contemplare)
Dincolo de iubire și pentru ziua de mâine fabrica de iluzii și de zbor produce sufletului răspunsuri concludente: „Ascult cântul ploii, vag/ Și aria vântului ștrengar/ Bucurându-se de ea/ Dansează nimfe/ Într-un arțar./ Piscul munților/ Sărută zorii/ Și se ascund/ Să treacă norii/ Aș dori să zbor/ Ca păpădia/ Să mă îmbrac ca iasomia”. (Zbor)