Poeziile domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  sunt profund melancolice, pline de dor, reflecții asupra trecerii timpului, a morții și a iubirii pierdute. Există un fir tematic unitar care leagă toate aceste versuri – dorul de viață, de mamă, de iubire, dar și acceptarea unui destin inevitabil.

Dorul meu rămâne dor

Dorul meu de viață e să-ți zic
un pocal mi-ajunge pân la moarte
eu de amforă nu astăzi mă dezic
o transform în litere și-n carte

dorul meu de toate e să-ți spun
răstignirea s-a prescris azi-noapte
la ruletă chipul de nebun
l-am pierdut mizând numai pe șoapte

dorul meu acuma să-ți indic
nemurirea-n margine de lume
dintr-o viață arsă de nimic
nu rămân pe lume numai glume

dorul meu e dor că de-aia-i dor
e un dor ca multe toate cele
viața mea se va sfârși-ntr-un nor
doar având opinci și doar obiele.

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este o meditație asupra dorului ca esență a existenței umane. Versurile evocă o luptă interioară între aspirație și pierdere, între nemurire și efemeritate. Imaginile poetice precum „pocal”, „amforă” și „chipul de nebun” sugerează un destin asumat cu o doză de tragic. Ultima strofă consolidează ideea că viața este o călătorie marcată de lipsuri, dar și de autenticitate, exprimată prin elementele simbolice „opinci” și „obiele”, care evocă un spirit simplu, dar profund ancorat în identitatea proprie.

Doar timpul trece

Doar timpul trece dar nu-l văd
din viața mea nu s-a ales nimic
simt că în moarte și prevăd
groparului poeme c-o să-i zic

doar timpul trece nu vă spun
e taina mea de moarte-n asfințit
îl văd cum vine ca nebun
cu liniștea înfiptă în cuțit

doar timpul trece ca să treacă
eu sunt acum pentru rămas o zi
îl văd cum vine și cum pleacă
la cimitir ne-am întâlni

vom depăna povești nespuse
nici frig de moarte nu va fi
vom număra cuvintele supuse
m-oi duce-n noapte nu în zi

el va rămâne mai departe
pe alții el să-i chinuiască
eu mă voi odihni în carte
cu cremene și cu o iască

el va rămâne să mai vadă
ce alți poeți mai trebuie sfârșiți
bărcuța mea va fi în radă
pe plaja cu luceferi adormiți.

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este o reflecție despre trecerea inexorabilă a timpului și despre apropierea morții. Poetul personifică timpul ca pe un destin implacabil care nu poate fi înțeles, doar trăit. „Groparului poeme c-o să-i zic” este o imagine puternică ce sugerează că moartea nu înseamnă dispariție totală, ci o continuitate prin cuvinte. De asemenea, ultima strofă introduce ideea de nemurire poetică, unde „bărcuța” simbolizează trecerea într-o altă lume, iar „plaja cu luceferi adormiți” sugerează o pace cosmică, aproape divină.


Mama mea trăiește

Mama mea trăiește doar în duh
are aripi norii de mătase
și dansează-n margini de văzduh
nu mai suferă dureri de oase

mama mea trăiește doar în vânt
are sufletul țesut pe trup
liniștea și-ascunde în cuvânt
visul ca să-i fie trup cu oase

mama mea pășește printr-o ceață
are franjuri în priviri și-n cer
dacă-aș mai trăi o viață
tot pe ea lui Dumnezeu o cer

mama mea trăiește prin livezi
tot mai numără luceferi stele
tu nu ai cum dorul să i-l vezi
pentru drumul stins în depărtare

mama mea m-așteaptă în ogradă
stă pe prispă și-mpletește-un sor
și așteaptă-n poartă să mă vadă
că mă-ntorc pe-un cal de dor

mama mea se-ascunde-n moarte
și mi-e dor de umbra ei acum
când am nemurito-n carte
a zâmbit și-a spus că sunt nebun

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este de un lirism profund, unde dorul de mamă devine aproape un imn al iubirii eterne. Mama este plasată într-o dimensiune spirituală, „doar în duh”, „doar în vânt”, ceea ce denotă faptul că nu a fost uitată, ci transformată într-o prezență universală, omniprezentă. Strofa „mama mea m-așteaptă în ogradă” creează o imagine emoționantă a dorului care transcende moartea, iar simbolul „calului de dor” sugerează o întoarcere imposibilă, dar dorită. Finalul poeziei, unde mama „a zâmbit și-a spus că sunt nebun”, introduce un contrast între acceptare și suferință, între speranță și imposibilitate.


Înserarea blestemată

N-am uitat să blastăm înserarea
infinitul să mi-l șterg din ochi
și trăiesc de-atunci cu toată zarea
nimeni nu-mi mai cântă de deochi

stau în crucea nopții și mi-e teamă
de tăcerea ce la pândă stă
am trăit o viață și-mi dau seama
că doar moartea liniște îți dă

e frumos la răsăritul nopții triste
de apus în dimineți va fi
aș putea să fac să nu existe
lacrimi în privirile de zi

e o noapte lungă-adeseori
clipele se scurg încet și greu
simt că este ceasu-n care mori
nevăzut de bunul Dumnezeu.

Aici, poetul explorează o relație tensionată cu înserarea, un simbol al sfârșitului și al introspecției dureroase. „Nimeni nu-mi mai cântă de deochi” sugerează o pierdere a protecției, iar „moartea liniște îți dă” subliniază ideea că doar sfârșitul aduce pacea adevărată. Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  are o atmosferă apăsătoare, iar imaginea „e frumos la răsăritul nopții triste” este paradoxală, dar profundă – poetul sugerează că există o frumusețe și în tristețe, în acceptarea inevitabilului. Ultima strofă, „nevăzut de bunul Dumnezeu”, introduce o temă existențială grea – lipsa divinității în fața morții sau sentimentul de abandon.


După moarte

După moarte nu mai stau la geam
n-am priveliști triste de văzut
nu mai sunt ce-n liniște eram
visul de sfârșit și de-nceput

după moarte nu mai zic nimic
ce a fost de spus v-am spus
mama mea din pulberi un ilic
mi-a făcut cu rouă la apus

după moarte vântul nu mai trece
de emoții nu mai zic nimic
simt că-n sânge se petrece
moartea mea filtrată-n alambic

după moarte e pustiu pustiul
de prin crânguri lupii prigonesc
n-am să mai pot fi iarăși fiul
pe care părinții îl iubesc

după moarte liniștea e-nceată
orizontul scade-n infinit
n-am să mai iubesc vreodată
moartea care astăzi mi-a venit.

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este a detașării, a reflectării asupra postumității. Poetul sugerează că moartea aduce liniște, dar și o anumită alienare – „nu mai sunt ce-n liniște eram” sugerează o pierdere de identitate. Strofa „după moarte vântul nu mai trece” indică o stagnare, o suspendare într-o altă dimensiune. Pe de altă parte, versul „după moarte liniștea e-nceată” introduce o altă perspectivă: moartea nu este o trecere bruscă, ci un proces lent, un ecou care continuă să reverbereze.


Dragostea de tine

Dragostea de tine și de dus
m-a ținut cu inima curată
jur că uneori înspre apus
te visez mereu ca altădată
dragostea de tine și cuvânt
îmi aduce-acum încă o noapte
astăzi voi ademeni un vânt
într-o margine de liniște și carte
dragostea de tine și nisip
am ascuns-o-n infinit de șoapte
în clepsidră n-a rămas nimic
nici măcar bănuțul pentru moarte
dragostea de tine și de dor
m-a purtat pe aripi mai mereu
simt că-ntr-o amiază am să mor
șicanându-mă cu bunul Dumnezeu
dragostea de tine și înalt
mă strivește azi în calendare
sfinții toți și locul de mormânt
îmi sunt astăzi singura cărare
dragostea de tine și de dus
m-a ținut cu inima curată
jur că uneori înspre apus
te visez mereu ca altădată
dragostea de tine și de cânt
e tăcerea ce mă ține-n viață
vreau să-ți amintești curând
fericire nu găsești la piață.

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este de iubire cu accente tragice. Sentimentul este unul de iubire absolută, dar și de acceptare a efemerității. „Dragostea de tine și nisip” simbolizează fragilitatea și trecerea inevitabilă a timpului. Imaginea clepsidrei este un simbol clasic al timpului ireversibil, sugerând că iubirea nu poate fi păstrată pentru totdeauna. Ultima strofă introduce o notă filozofică – „fericire nu găsești la piață” sugerează că iubirea autentică nu este un bun de schimb, ci o trăire profundă, unică.

Draga mea

Draga mea tu te-ai ascuns in carte
m-am ascuns în moarte să nu vezi
liniștea s-a împărțit și-mparte
viața mea în resturi și grămezi

draga mea ce s-a ascuns în carte
te anunț că încă-n slovă n-am murit
m-am înveșmântat de mic în moarte
vin să-ți spun în viață te-am iuvit

draga mea cu drag de toate cele
ești frumoasă te iubesc desculț
cum să mori între atâtea iele
când cuvintele silabele ascut

draga mea-ndrăgită între drage
viața mea se va sfârși un pic
am să-ți spun că-n clipa mea pribeagă
am să mă blestem în infinit.

Aceasta este o poezie de iubire cu ton elegiac. „M-am ascuns în moarte să nu vezi” este un vers puternic care sugerează o suferință ascunsă, o iubire care nu poate fi împărtășită pe deplin. Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  alternează între declarații directe și reflecții interioare, iar imaginea „viața mea se va sfârși un pic” introduce o idee paradoxală – sfârșitul nu este absolut, ci doar o continuare sub altă formă. Ultimul vers, „am să mă blestem în infinit”, închide poezia cu o notă dramatică, indicând o suferință care nu are sfârșit.

Descântec de inimă albastră

Mi-am făcut o margine de dus
la întoarcere nu iau nimic
e un fapt dar iată că v-am spus
de tăceri acuma nu vă zic

orizontul meu e pururea aproape
mai departe stă doar Dumnezeu
numai mama poate să-mi îngroape
jocul meu pe câmpuri cu un zmeu

mi-am făcut de drum cu seara
ducerea mă duce nicăieri
am văzut cu tine numai marea
priponită-n margine de zări

te-am iubit și sfinții știu a spune
Doamne ce căpițe am avut
nicăieri în margine de lume
om cu fată nu s-au mai iubit

te-am iubit pe câmpuri și-n ogradă
numai mere și furnici aveam
trăiam doar a viselor grămadă
mama ta ne mai privea pe geam

am îmbătrânit și plec spre mama
vreau să-i spun cu sufletul c-ai fost
mai frumoasă și-ntr-o noapte vama
la păcat în zilele de post

ea mă știe iarăși va ierta
fiul ei prin viață rătăcit
sper că astăzi nu va blestema
ceasu-n care nu m-ai mai iubit

m-a iubit și-i musai să-nțelegi
brațele care mi-au fost veșmânt
jur că-n altă viață de alegi
ne vom face locul de mormân

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este cu accente folclorice, care îmbină elemente de magie și incantație. „Mi-am făcut o margine de dus” sugerează o plecare ritualică, iar „orizontul meu e pururea aproape” indică o relație ambiguă cu infinitul. Strofa „te-am iubit pe câmpuri și-n ogradă” introduce un sentiment de nostalgie pentru o iubire trecută, iar „mama ta ne mai privea pe geam” adaugă un element de intimitate, de memorie familială. Ultimele strofe sugerează iertare și împăcare – „mama mă știe iarăși va ierta” este un vers care aduce un echilibru emoțional în final.

Depășit de lacrimă și trudă

Depășit de lacrimă și trudă
am decis ca astăzi să adăst
să rămân la lacrimă o rudă
și-un păcat în zilele de post

am să fiu o umbră la uscat
pe asfaltul cu miros de pași
cer de vântul rece-amursecat
dor de patima ce-mi luași

am să fiu câte un pic din toate
liniște-n cerdac și cântec surd
gândul rău de moarte se întoarce
osul meu se cere numa-n prund

sunt cărunt la margine de viață
seara mea e seară de tristeți
azi mi-am cumpărat la piață
o poveste pentru multe vieți

las cuvinte scrise și uitate
amintiri cu franjuri de povești
toate clipele ce-mi fură luate
ți le las în noapte să le verși

las curând și dorul meu de dus
de întors nu am acum acasă
mama mea c-un caier și c-un fus
ne-a făcut la toți o casă

Poezia domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  este despre oboseala existențială și acceptarea sfârșitului. „Depășit de lacrimă și trudă” sugerează o epuizare nu doar fizică, ci și emoțională. Imaginea „sunt cărunt la margine de viață” indică apropierea finalului, iar „azi mi-am cumpărat la piață / o poveste pentru multe vieți” este o metaforă puternică pentru dorința de a continua prin cuvinte, prin memorie. Ultima strofă, „las curând și dorul meu de dus”, indică o despărțire definitivă, dar și o acceptare a destinului.

În concluzie, poeziile domnului Ioan Romeo ROȘIIANU  au o coerență tematică puternică, centrată pe dor, moarte, iubire și trecerea timpului. Există un echilibru între melancolie și acceptare, între regret și împăcare. Folosirea simbolurilor precum „dor”, „vânt”, „clepsidră”, „moarte” și „mama” creează un univers poetic bogat, care reușește să transmită emoții autentice.

Vă urez mult succes domnului Ioan Romeo ROȘIIANU și vă felicit pentru profunzime,  frumusețea și candoarea versurilor dv. Prețuire pentru stilul liric, confesiv, critic și contemplative din fiecare poezie! Mulțumim pentru Frumosul dăruit, pentru excelență în Poezie!