Așa cum precizează scriitoarea Lidia Popa în nota introductivă a volumului „Soulmates”, apărut în ediție bilingvă engleză-română, la Editura eCreator, întregul alai de poezii incluse în carte, provine din intimul său spațiu de creație literară și se descătușează frenetic la umbra unor excepționale gânduri îmbrăcate în metafore grăitoare.
     Scriitoarea ne îndeamnă, de la bun început, să îi citim poeziile ca pe niște monoloage imaginare care se transformă în dialoguri, fără răspuns, cu muza K., pe care autoarea o invocă permanent în poemele sale.
    Pornind de aici construiește versuri de factură mistică, ce te duc cu gândul la dansul imaginar al sufletelor gemene, așa cum sugerează și titlul cărții.
După cum se știe, tema sufletelor gemene se întâlnește deseori la poeții simboliști, ale căror creații lirice pun în evidență sublima și eterna năzuiță a fiecăruia dintre noi de a-și afla sufletul pereche și de a cunoaște iubirea ideală.
    Dacă poeții romantici descriu această căutare a sufletului geamăn ca pe un proces dureros și purificator, unii scriitori, cum ar fi Edgar Allan Poe, alungă idea găsirii iubirii perfecte, deoarece, în acest fel, cei care o trăiesc ar trezi invidia muritorilor și chiar nemulțumirea îngerilor ce ar încerca să desfacă orice relație de iubire profundă și trăinică.

    De fapt, idea căutării unei iubiri eterne este nedespărțită de poemele create de doamna Lidia Popa, care, inspirată poate de misticul poet persan, Rumi, scrie despre dragostea atinsă de aripa divinității și visează la acea formă de iubire care devine plenară doar în momentul magic al întâlnirii sufletelor pereche.
    Așa se face, că ridicându-și capul din mulțime, creatoarea de versuri reușește să evadeze din „pădurile adânci” ale ignoranței și indiferenței și pornește, de îndată, pe drumul unei călătorii fără nume, însoțită fiind de personaje simbolice precum Ka și „bonsai anonimi” ce speră să își fixeze rădăcinile într-o grădină a iubirii și luminii.
    Poezia sufletelor gemene este, de asemenea, o poezie cu puternice accente mitologice, sufletul geamăn fiind conceput ca o reflectare a eu-lui liric, ce se caută în oglindă, dorul de celălalt fiind interpretat ca o dorință de întâlnire cu propriul suflet. „Dacă sinele este golul fiecăruia dintre noi/ oglinda este reflexia care o umple” – scrie autoarea în poezia „Oglindă”.
    Oglinda devine un simbol al identificării cu natura autentică a fiecăruia dintre noi, privitul în oglinda cu puteri magice fiind adesea receptat ca un proces dureros, care, prin puterea imaginației, își ajustează totuși colțurile și se purifică, purificându-l, în același timp, pe cel ce are curiozitatea să se analizeze pe sine, prividu-se în oglinda sufletului.
    Un act de mare îndrăzneală, din partea poetei, îl reprezintă invocarea lui Ka, personajul simbolic, considerat, de vechii egipteni, un fel de „suflet invizibil” asemănător „energiei vitale” care se se naște o dată cu omul și îl însoțește pe tot parcursul vieții, dar care continuă să existe și după moartea acestuia.
    Prin urmare, Lidia Popa își invită cititorii să se angajeze într-un sincer exercițiu de meditație, pe parcursul căruia să descopere care este viziunea lor asupra iubirii și să analizeze felul în care concep iubirea ideală.
În plus, scriitoarea vine cu tot felul de sugestii metaforice, ajutându-i pe cititori să înțeleagă că „cei care iubesc sunt căutători de comori” iar, atunci când reușesc să își exprime, cu maximă sinceritate, sentimentele de iubire, aceștia devin părtași la frumusețea și imensitatea universului deoarece sufletele lor se transformă în lumină pură iar bătăile inimiilor lor prind aripi și se înalță spre cer.

„Cei care iubesc aparțin gândirii ca o cămașă de in,
 cu sufletele lor atât de pline de frumusețe,
 cu idei răsucite de o soartă uneori crudă,
 alteori ca un zbor fără aripi, prea jos, prea târziu.

 Cei care iubesc sunt vânători de comori demni, K.
 Prin pajiştile verzi unde cântă cocorii
 Sunt interpretate cântece cu triluri șoptite la amiază,
 și o treaptă în două ca o ondulație de câmpuri de aur.

 Cei care iubesc, iubesc fără întuneric, ca o experiență trăită.”

    Iubirea devine, în acest context, o adevărată stare de grație, se spiritualizează și spiritualizează lumea, care, văzută prin ochi de îndrăgostit, devine magie și cântec sublim: câmpiile se ondulează și devin de aur, pajiștile se desfată în triluri de cocori iar sufletul, o dată intrat în armonie cu lumea înconjurătoare, radiază de bucurie.
    Pentru a ajunge la înțelegerea naturii mistice a sentimentelor de iubire, dragostea, după cum rezultă din poezia „Vino iubire, vino din nou...,” trebuie chemată și o dată ajunsă, trebuie decorată cu cele mai înalte vibrații sufletești.
Strigătul pe care poeta îl adresează iubirii pure este nemijlocit  și sincer.
„Vino, cu cerneala cerului albastru
în țara unde nimeni nu știe
sufletul nostru tremură la miezul nopții,
împreună cu frunzele uluite
ale unui măslin distras de vântul jucăuș.”

    Pe lângă imaginea cerului albastru ce sugerează puritatea sentimentelor de iubire, autoarea poeziei mai sus menționate, pune în prim plan, la finalul acestui poem, trandafirul ca simbol a frumuseții neasemuite al chipului femeii care iubește și care se deschide spre lumină și viață.
    Trandafirul însă, este o floare trecătoare iar prin spinii săi aduce durere, tristețea fiind un alt sentiment provocat de îndrăzneala regăsirii prin iubire.
Ascunsă în „psalmi și sonete triste”, vraja iubirii este efemeră iar reintrarea în starea de „neiubire” este mereu înlăcrimată și dureroasă.
    Din fericire, alungarea sentimentelor de neliniște și adâncă melancolie, crede poeta, se poate realiza doar cu ajutorul scrisului. Iar doamna Popa: „scrie pe frunzele zburătoare care se rostogolesc în vânt”, „scrie suflarea unui menuet când valurile se izbesc de stânci”, scrie pentru a nu uita cum arată literele”.
    Ca și dragostea, scrisul are puterea de a transforma lumea interioară și exterioară a creatoarei de versuri. Limbajul poetic poate descrie frumusețea naturii și a ființelor umane prin sugerive expresii literare, dar el  și vindecă, alungă nostalgiile,  îndepărtează perdeaua de lacrimi, a tristeții și îngândurării.
    În plus, atunci când scrie, poeta face pași spre nemurire și spre sufletul cititorilor.
Aceștia asistă la procesul de metamorfozare și se minunează, înțelegând că numai poeții, adică numai cei care au curajul de a se „dărui timpului abstract” și cei care aleg să-și dăltuiască meditațiile lirice într-o pagină de carte, pot accede, chiar și pentru o clipă, la partea de lumină și iubire trimisă de universul nețărmurit.
    Volumul se încheie într-o notă optimistă și prietenoasă cu poezia intitulată „Lumina dincolo de granițele întunericului” și, dacă uneori „lumina era aspră” și plină de supărătoare înțelesuri, la final, scriitoarea face trimiteri la idea de lumină pură cu efecte mângâietoare, ce alintă sufletele însetate de poezie. Întregul său demers creator este o chemare la „filosofare”, autoarea rămâne enigmatică atunci când se dăruiește prin „cuvinte potrivite” și expresii stilistice încântătoare, fiind permanent conștientă de faptul că sufletul îi este ca o clepsidră prietenoasă ce împarte timpul celor, care au nevoie de magia secundelor, așa cum orice scriitor își împărășește gândurile poetice cu toți acei oameni care înțeleg că: „Acum realitatea este vie/pentru a atinge lumina de aproape/ ca o speranță”.