Al inimii tumult

Mi-e noaptea uneori ca o furtună
ce-mi spală sufletul cu valuri mici,
prin mintea mea mai fulgeră și tună
și spiriduși pocnesc, mereu, din bici,

iar dacă dorm mi se scufundă barca
lăsându-mă să cad într-un abis
de unde Noe m-ar salva cu arca
și m-ar conduce către paradis.

Nu știu de ce sunt vinovat de toate,
și de caniculă, și de potop,
și nimeni din furtună nu mă scoate
de parcă n-aș avea comanda stop.

Plutesc pe valuri, singur, la-ntâmplare
și nu mă dumiresc în niciun fel...
Să fi ucis în altă viață oare
de nu pot depăși acest nivel?

Atunci te iau în brațe, Poezie,
ca pe-o iubire ce o port demult,
în suflet, versul tău încă mă știe
și-mi mângâie al inimii tumult.


Anamneză
   „Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, 
ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”
Luceafărul - M. Eminescu

Mă joc ades cu mine prin zăpadă
cum m-aș juca c-un călător străin
și uneori nu-i nimeni să mă vadă,
iar eu mă-ntreb atunci: Cui aparțin?

Că nimeni nu mă vrea nici să se joace
nici să mă bată, nimeni nu mă vrea,
de parcă l-am pierdut pe vino-ncoace
sau m-a ursit o ursitoare rea.

Mă tot gândesc să mă însor la vară,
cu mine, sigur, am să mă însor
și voi avea o parteneră rară
să fie lângă mine până mor.

Și dac-ar fi să mai renasc vreodată,
în altă viață, iar m-aș căuta
că pentru mine sunt ca o sonată
și nimeni nu mă poate deruta.

Va spune Freud probabil cu emfază
că sunt un caz de narcisism acut,
dar nu va ști că boala se tratează
de către viață numai c-un sărut.



Ajută-mă să nu greșesc
     „Unii se ridică din păcat, iar alții cad din virtute.” 
William Shakespeare

Plânge a foame cerul ne-nțărcat,
cu palma-l mângâie un strop de fum,
e-o liniște de gheață peste sat,
doar armăsarii iernii trec pe drum.

La lună urlă câte-un ciob de vânt,
tremură-n ghete nopțile de frig
și morții parcă tremură-n mormânt,
mi-e frig de Tine tare și Te strig!

Mă iartă, Doamne, dacă am greșit,
că m-am născut din dragoste, păcat
să fie oare gându'-afurisit
ce tot la dragoste m-a îndemnat?

Greșesc mereu și-aleg fără să știu
că nu mă-nalț ci doar mă-nvârt în cerc
de parcă am sub mine-un bidiviu
ce calcă-ncrucișat, degeba-ncerc

să evadez din cercul vicios
și spre Lumina Sfântă să pășesc.
Înclin condeiul spre pământ pios,
Ajută-mă, Te rog, să nu greșesc.


Am ars cămașa de bumbac

N-am mai oprit la crâșma din pripor
nici n-am băut cafele în cerdac,
poeme nu mai scriu, pe ciornă zac
doar lacrimi negre plânse din amor.

Nu știu de ce nu am idei deloc.
Aprind țigara, niciun fum nu trag
se arde singură și-arunc în prag
chiștocul scurt, poate se-aprinde-un foc

să-mi mistuie cămașa de bumbac,
cadoul tău, primit pe-nserat,
în semn că mă iubești, dar ne-am uitat...
Rămâi fecioară tu și eu burlac!


Aruncare-n abis

"Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine".
Friedrich Wilhelm Nietzsche
Mai traversez pe-o punte de mătase
abisul ce mă cheamă în adânc
de parc-aș fi nevolnic ca un țânc
ce țâța mumii nu vrea s-o mai lase

ori se agață cu mânuța mică
de-o stea visând că-i fiul lui Icar
(și el gândea sau nu avea habar
c-orice nu te doboară te ridică).

M-aș arunca! Să uit de toate cele,
mai bune ori mai rele. Ezitant?
Doar un strop, că poate cad în neant
și voi găsi-n genune praf de stele.

E un abis și viața câteodată,
te uiți la ea și nu te recunoști,
tu cauți stele și găsești anoști
și-ți spui c-ai vrea să te mai naști o dată,

n-ai cum să știi că ciclul se repetă
ori își întoarce fața spre-nceput,
și ai la fel de mult de străbătut
de nu găsești spre cer calea secretă.



Aş vrea

În lumea asta fără niciun sens,
sunt un poet rătăcitor şi blând
ce plâng cu lacrimi calde, dar intens
și mor încet fără să stau la rând.

În secolul acesta revolut
prostia stă cu regele la sfat,
dar pentru că refuz s-o mai salut,
aproape zilnic sunt apostrofat.

Din lumea fără sens vreau să dispar,
să mă cufund în mine, pas cu pas,
înţelegând al timpului tipar,
să gust din viață tot ce-a mai rămas.

În universul meu, un astru mic
pot să mai fiu și scap de figuranți,
voi dovedi că n-am să pierd nimic
de stau departe de comedianți.


Ca fumul în spirală

Privesc pe geam și luna mă răsfață,
surâsuri calde, un sărut de vampă
pe fruntea gânditoare și pe față
și ard mocnit parcă aș fi o lampă.

Atins de o iubire pătimașă
simt cum se scurg secundele prin vene,
îmi crește pulsul, numai în cămașă
te-ascunzi prin mintea mea și torci alene.

Întortocheate căi. Nu găsesc poarta
să fug pe câmp ori să mă-nchid cu tine
și descifrând cu ochii minții harta
ascunsă de Artemis în botine

să mor și să trăiesc în neființă
gustând otrava dulce din pocale,
iar prin milenii ros de suferință
să regăsesc spre început o cale.

Ca fumul în spirală și iubirea
își risipește-n patru zări esența,
nu-i conștientă când își pierde firea,
dar mai târziu o va seca absența.




Ca Pasărea Phoenix

Eu sunt ca pasărea ucisă fără rost
pe-altarul intereselor meschine,
căzut din lumea ideală-n care-am fost,
aţi omorât mereu ceva din mine,

aţi murdărit cu mintea voastră sumbră
și frumuseţea, chiar şi poezia,
pe faţa mea aţi pus un con de umbră
că n-am fraternizat cu nerozia.

O sluga-aţi vrut să cânte-n struna voastră,
pe voi, cei fără crez şi suflet chinuit,
dar eu m-am vrut o pasăre măiastră;
N-am acceptat nicicând să fiu înlănţuit

și m-am ascuns în propria cenuşă
la fel ca pasărea pe care-o venerez,
până-ntr-o zi, când voi deschide-o uşă, 
în vers, să scriu poeticul meu crez.

Acum, din locul unde stau de veghe,
aştept un răsărit de soare (la apus
am lepădat și urmele de zeghe,
cuvintele murdare care m-au răpus).

Sub raza lui, ca Phoenix, voi renaşte
din mitica cenuşă unde m-am ascuns
și voi zbura spre cer spre a cunoaşte
un adevăr suprem la care n-aţi ajuns.