„Căldură mare, mon cher!”

Canicula mă arde, dar îmi place
să stăm pe jos și s-avem lângă noi
pentru iubire câteva mijloace
ca să ne satisfacă pe-amândoi.

Pentru-nceput o frapieră plină
de gheață,-n cubulețe cât mai mici,
vreo câteva puse lâng-o măslină
în cana cu Martini să nu strici

paharele dacă-ți întinzi piciorul
lung cât o zi de post peste sofa

ca să deschizi cu el televizorul,
din Kama Sutra să-nvățăm ceva.

Să iei apoi trei cuburi în guriță
ca să-mi pictezi pe piept și omoplați,
tablouri nud, la început o schiță,
dacă îi simți pe buze transpirați.

Eu am să iau un cubuleț sau două
și ți-i strecor cu limba între sâni.
apoi îi prind cu palmele,-amândouă,
și-i mestec ca pe plastilină-n mâini.

Nu prea mult timp și nici ca să te doară
cât să mă-mpingi de frunte spre buric,
să-i dau și lui un cubuleț să sară
un centimetru doi, ca să nu-l stric.

Limbuța mea se va retrage iute
să tragă-un pic de aer rece-n piept,
apoi, încet, spre zonele plăcute
să-noate-n cerc, dac-o să-i dai accept.

Nu știu, iubito, câte luni va ține
canicula, dar voi fi pregătit
cu gheață, cu Martini și-un ciorchine
de struguri dulci... dar nu-i de povestit...


Invită-mă la dans

Să-mi dai în noaptea asta un avans
și dorul ce mă arde să-l aline,
invită-mă, iubirea mea, la dans, 
alege tu un blues și pentru mine!

Îmi place Scorpions, Still loving you,
știu că-l adori, alege-l să ne țină
o noapte-ntreagă, numai eu și tu,
chiar dacă noaptea-i scurtă și puțină.

Îmi plac sandalele cu tocul cui
și rochia aprinsă de mătase...
Știu că roșești, dar nu spun nimănui
că vom dansa până în zori la șase.

Simt cum vibrează totul între noi,
ești temătoare, mă ții la distanță,
dar suntem numai unul, amândoi,
și altceva nu are importanță.

Mă lași să-ți mângâi doar obrazul drept,
cobor pe-ncheietura mâinii tale
cu degetul... simt armăsari prin piept 
și-n minte am doar note muzicale.

Mă plimb apoi prin părul tău frumos,
cu mâinile mă joc, cu amândouă, 
tu să mă prinzi de talie, mai jos
să-ți simt gurița, caldă, strop de rouă. 

Ridici o mână către pieptul meu.
Și... eu o vreau, sărut căușul palmei
ca s-o respir adânc, nu-i un clișeu,
simt în stomac fiorul dulce-al foamei.

Nici nu mă lași să te citesc pe loc,
vrei să păstrezi mai multe nopți misterul,
deși în amândoi arde un foc.
În mine-i un incendiu, știe cerul!

Am să aștept, îți place în suspans
să-mi ții dorința, cât ar fi de vie...
Invită-mă diseară, iar, la dans
și-alege, tu, iubire,-o melodie!

"Moment divin..."

Te mai visez, deși ești lângă mine
și m-ai lăsat prin suflet să-ți alerg, 
dar fiind bărbat, nimic nu mă reține
pe-același drum cu tine să converg

și să te am de tot... și dezbrăcată,
cu pasiuni și vicii la un loc,
și liberă, dar și de pat legată,
cu hamuri și cătușe pentr-un joc.

Să mă posezi, să faci din mine rege
și-apoi, transformă-mă, te rog, în sclav
că nu ne poate pedepsi vreo lege
când după tine, zilnic, sunt bolnav!

Te știu, acum, îmi provoci dependență,
sunt în sevraj, poți să mă legi de pat
și biciuește-mă pentru potență
sau, numai, pentru-a fi noaptea dresat.

Să joc așa cum cânți și cum îți place
s-avem de la-nceput de joc orgasm,
c-avem la îndemână și mijloace
și amândoi destul entuziasm.

Și dacă dimineața va fi blândă
și-oi mai avea resurse în rucsac,
să-ntârziem la lucru o secundă
că-mi ești și Boală, dar îmi ești și Leac.


Quo vadis vita

Îmi pare viața uneori bizară,
umblă desculță cu nădragii rupți,
iar mâna ei curbată într-o gheară
nu-ți lasă nicio șansă de te lupți,

să evadezi din bucla temporală
pe care o trăiești la infinit,
degeaba crezi că urci, chiar și-n spirală,
că te trezești de unde ai pornit.    

Nu-i înțeleg nicicum filozofia,
poate ascunde-n sine vreun blestem
sau i-a crescut nemăsurat trufia,
de nu mă apără niciun totem,

când mă ignoră ori mă pălmuiește
și nu mai știu pe care lume sunt,
când zac pe-o nicovală sau în clește
și simt că-s doar un bob de grâu mărunt.


Scrisoare către Noe

S-a supărat pe lume Cel de Sus 
și a trimis potopul să ne spele
păcatele pe care le-am comis 
ori să-ndulcească gândurile rele

care-au cuprins, parcă, pământu-ntreg, 
când omul pentru om devine fiară,
se sfâșie la colțuri sau pe drum, 
urlând la luna plină-n prag de seară.

Pe unde ești, tu, Noe, să ne-ajuți 
să ducem poezia mai departe?
Măcar pe-acei care iubind profund 
și-au iscălit prenumele pe-o carte

să știe generații, noi, ce vin 
c-au existat pe Terra și persoane
care-au avut, în inimi, elixir 
și dragostea au prins-o în icoane.

Salvează, Doamne, visu-aprins de ei, 
salvează, Noe, toată poezia,
poeții n-au păcătuit, nicicând, 
doar și-au sădit în versuri fantezia,

să ducem mai departe, peste timp,
gândul curat și muzica iubirii,
că numai poezia-ți dă aripi
să zbori către tărâmul nemuririi!