FLUTURI DE DOR

Dimineaţa primul tău surâs devine soare
şi lumea mi se pare la loc dogoritoare.
Mi se întâmplă lucruri numai de tine ştiute:
inima mea nu mai vrea să asculte.
Ca să te-ascund mi-a trebuit un munte
de foi subţiri şi poezii absurde.
Acum eşti cartea mea de amănunte.

Nimeni nu ştie ce-i cu noi,
dacă venim sau mergem înapoi,
dacă e timp de pace sau război.
Aş vrea să vin la tine,
nu să mă pierd în ape,
Ofelie din Shachespeare
ce n-a mai vrut să scape.

Dogoreai când veneai. Ce înalt păreai!
Ce iluzii creai! Cu zmeii mei semănai.
Parcă nişte ape îmi ating privirea
şi n-am decât câteva minute, zâmbete,
vorbe goale să le întorc sclipirea.

Ţi-am adus valiza mea 
cu fluturi de interior.
Nu ştiu dacă fac bine,
dacă te bucuri. Pe mine mă dor.
Sunt fluturi de dor,
sunt fluturi de noapte.
Păstrează-i la tine, vii, într-o carte!
Şi chiar de nu mă ţii de mână,
eu văd cum fluturii se-adună
şi-apare soare din furtună...

RĂSFOIRE DE PRIMĂVARĂ

Eşti de o aspră frumuseţe!
Ca merele de pădureţe…
Fluturii mei încep să te înveţe.
Nu înţelegi! E o schimbare.
Am ajuns fiecare
în colivii ce ne strâng tare.

Am să-ţi las apele pe pietre,
într-un desen, pe un perete.
Am să-ţi las ţie brizele.
Ai să-mi laşi mie visele.
Am să-ţi las un semn în poartă
c-am trecut, că ţi-am dat roată.
Într-un vis o să se poată!

Spune-mi ceva despre 
timpul nostru prezent:
că există, că devine latent.
Am încuiat, ai descuiat o uşă în mine
şi răsăriturile-mi vin dinspre tine.

Eşti pregătit
de o călătorie fără întoarcere?
Puf de păpădie, coace-te!
Şi tu, o iluzie îmi vei fi într-o zi,
întors în apele tale fără a ne şti!

Ca pe o carte te-aş fi răsfoit.
Am sânge de must înăsprit. Ai inimă
de tei înflorit, minte de zmeu răvăşit.
Noaptea cu tine aş fi strălucit.
O vară cu tine aş fi dogorit.
N-am inimă. Te-ai lămurit?


UN NOR PE O RAZĂ

Învăţaserăm să ne vorbim
şi să zburăm
ca florile la întâmplare
şi să ne tulburăm.
Dacă frunzele ar vorbi, ai şti
că sunt rupte tot din poezii.
Cu aripile noastre 
le-am putea frunzări.

Muză a muzelor care eşti,
de unde ştii să îmi vorbeşti?
Îţi scriu direct şi pe curat
despre inima care s-a tulburat
aşteptându-te, bucurându-se 
nemăsurat.
Te ţin strâns şi îţi cânt
în înspăimântata ascunzătoare
care sunt.
Mă încălzesc lângă mirarea ta.
Tu nu te-ai stinge fără a mea?

Gândesc că ai ceva 
care te face pentru mine stea.
O presimţire rea…
Într-un tablou am aripi, 
dar nu ştiu cât contează.
Tu eşti la fel: un nor 
alunecând pe-o rază.
În griul tău pe care îl văd verde,
aş alerga, aş înota, m-aş pierde.

Am crescut. Sunt liberă să te am 
ca pe o vară, desculţă, la geam.
Îmi auzi inima de vânt? 
Vine după tine din zori alergând.
Nici tu nu simţi că m-am pierdut de tot,
că vine iarna şi că nu mai pot? 
Cu tine nimenea nu se compară,
aşa cum eşti: un măr, iar eu, o pară.
Semeni cu un fir de iarbă. 
Ploaia, norii ţi se încurcă în barbă.

Nu te pot trăi cum aş vrea, 
nu te pot vedea cum îmi doresc…
N-am de gând, atunci, nici să te iubesc!
Nimeni nu mă întreabă de tine 
pentru că nu exişti, străine!
Nu vrei să-ntinerim în doi,
să nu mai ştim de vânt şi ploi,
să se vorbească despre noi?...