ION BREAZU ȘI PAVEL DAN

Valentin Lupea

          Anul 1936 este pentru Ion Breazu anul în care îi apare BIBLIOGRAFIA PUBLICAȚIILOR (1931-1939) în DACOROMANIA, an VIII (1934-1935), București, 1936, p. 359-482; LITERATURA TRIBUNEI (1884-1895), PARTEA I: PROZA, București, 1936, p. 111, Extras din DACOROMANIA, an VII și LITTERATURES CONTEMPORAINE EN ROUMANIE, Extras din REVUE INTERNACIONANALES DES ETUDES BALKANIQUES,Tome IV,1936.Tot acum, își continuă colaborarea la TRANSILVANIA, DACOROMANIA VII, GÂND ROMÂNESC (cu însemnări despre Blaga, etc.).
          Un eveniment oarecum mai aparte, mai deosebit pentru acest an, eveniment în centrul căruia se află nu nu numai figura lui Ion Breazu, ci și a prietenului său Pavel Dan, este concursul literar instituit de ROMÂNIA NOUĂ, concurs la care Pavel Dan se prezintă cu nuvela IOBAGII (este un fel de a spune "se prezintă", deoarece în momentul concursului, ca de altfel și-n perioada premergătoare acestuia, Pavel Dan se afla internat la o clinică din Cluj unde de fapt a și scris nuvela) iar Ion Breazu face parte din juriu, alături de Octavian Tăslăoanu, Prof. Dumitru Popovici, Olimpiu Boitoș, Ion Chinezu, Nicolae Buta și Ion Costea (ultimii doi, redactori ai ziarului ROMÂNIA NOUĂ).
          Premiul întâi este acordat lui Pavel...

Estetica albului și taina trecerii în poezia domnului Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poemul „Slujbă pentru sufletul meu” de poetul Valentin Lupea se configurează ca o meditație lirică asupra morții, integrată într-un registru simbolic dominat de motivul recurent al albului, investit cu valențe metafizice și ritualice. Încă din incipit – „Tind mereu / să cred / că momentul / morții mele / va fi un moment / al morții albe” – se conturează o perspectivă profund interiorizată, în care moartea nu apare ca ruptură, ci ca o stare anticipată, asumată în liniște.
   Din punct de vedere tematic, poemul se apropie de lirica reflexivă a lui Lucian Blaga, în special prin tendința de a converti experiența-limită într-o revelație a misterului. Ca și în universul blagian, moartea nu este epuizare, ci trecere într-o zonă a necunoscutului fertil, unde tăcerea capătă densitate ontologică, sugerată aici prin imagini precum „noaptea albă” și „oglinzile albe / din vis”.
    Simbolistica albului, omniprezentă în text, amintește de rafinamentul imagistic din poezia lui Ion Barbu, unde elementele cromatice devin coduri ale unei realități abstracte. La poetul Valentin Lupea, însă, albul nu este abstractizat până la opacitate, ci liturgic: „acelei zile albe mari”, „un buchet de albi luceferi” și „năframe albe, fulguind” construiesc un cadru aproape ceremonial, sugerând...

Metafizica albului în poezia lui Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

  Poemul „Un joc delicat”, semnat de poetul Valentin Lupea, se înscrie într-o direcție lirică reflexivă, în care discursul poetic devine un instrument al interiorizării și al depășirii limitelor ontologice. Încă din incipit – „Jocul delicat al purității albului” – se configurează un nucleu simbolic de mare finețe, în care „albul” nu este doar imagine, ci principiu ordonator al întregii viziuni poetice.
   Din punct de vedere tematic, textul dezvoltă o meditație asupra contrariilor fundamentale: „viață și moarte”, „ființă și neființă”, însă nu în registrul opoziției, ci al concilierii. Sintagma „nădejdea dulce de estompare a nuanțelor” exprimă limpede această tendință de dizolvare a diferențelor într-o unitate superioară. În acest sens, demersul poetic poate fi pus în paralel cu gândirea lirică a lui Lucian Blaga, unde cunoașterea nu destramă misterul, ci îl adâncește, dar și cu tonalitatea din Mihai Eminescu, unde moartea apare ca o reintegrare în ordinea cosmică.

RELAȚIA SPECIALĂ DINTRE NICOLAE IORGA, GH. BOGDAN - DUICĂ ȘI ION BREAZU

Valentin Lupea

          Aminteam undeva că Ion Breazu a fost trimis la Paris pentru specializare cu ajutorul lui Nicolae Iorga. Considerăm că ar fi o mare nedreptate să nu amintim aici faptul că unul dintre cele mai prezente capitole ale activității marelui istoric român N. Iorga este cel rezervat relațiilor științifice cu tinerii studenți români. 
          Preocupat fiind cu pregătirea unei pleade de oameni de știință în domeniul umanistic, Iorga a sprijinit trimiterea în marile centre de cultură europene a unor elemente dornice și capabile de a se afirma. Unul dintre cei pe care Iorga i-a îndrăgit și i-a sprijinit încă de la început, a fost și Ion Breazu.
          Că Breazu i-a fost drag lui Iorga, că l-a ajutat cu bani și că i-a promis să-l ajute și la ocuparea oricărui post pe care acesta l-ar dori, că i-a dat informații prețioase în legătură cu modul în care va putea culege ineditul despre Quinet și despre raporturile acestuia cu românii, ne-o mărturisesc cele două scrisori trimise de Iorga lui Breazu la Paris, prima în data de 15 august 1928 (redactată fiind la Vălenii de Munte), iar a doua în...

LILIANA MOLDOVAN, ELOGIU, GLORIE ȘI LAUDĂ LUI BRÂNCUȘI

Valentin Lupea

          "S-au înălțat din dor de viață, / cu zborul palmelor spre infinit, / a frânt lumina cu privirea, / uitată pe-o coloană fără de sfârșit. // Pe tâmpla cerului albastru / și-a sprijinit visarea grea, / și a străpuns ca o săgeată / infinitul / atins de norii albi de / catifea. / Din lut și lacrimă aprinsă / a plămădit o poartă cu-n / sărut /un trup de zbor, / i-a dat *măiestrei* / un strigăt mut / a pus pe chipul / domnișoarei, tăinuit..."(ZBOR SUBLIN *LUI BRÂNCUȘI*).
          Cinste și cinstire, elogiu, glorie și laudă, mărire, omagiu și preamărire aduce, la modul liric, Liliana Moldovan, lui Brâncuși, acestui mit modern "neînțeles și singur" care, de dorul perfecțiunii, a sugerat, arzând și căutând "... printre lumini și umbre" celebra*masă a tăcerii*. 
          Umbre au rămas în urma lui "...și gânduri strânse-n / rugăciune / pe lemnul cald, pe / marmura pustie / a așezat doar lacrimi de iubire / ivite din margini de tacere / și din nemuritoarea artă, / înveșmântată în sublimă armonie"(ZBOR SUBLIN *LUI BRÂNCUȘI*).

DIALOG LIRIC ÎN CETATEA CĂRȚILOR

Valentin Lupea

între Valentin Lupea și Liliana Moldovan pe marginea a două poeme ale acestora, CARTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE - Valentin Lupea și CARTEA RAMURĂ DE GÂND - Liliana Moldovan

     V. L. - "Cartea este-un obiect cultural, / mai degrabă-o ființă caldă și inteligentă, / care a evoluat constant și progresiv, / trecând cu brio prin viață, / în drumul ei spre veșnicie. // Cartea este-un instrument de învățare / și de dezvoltare personală, / prin informațiile oferite / în diversele domenii de cercetare."
     L. M. - "E cartea ramură de gând / ce-și caută drumul spre sufletul blând."
     V. L. - " Ea poate fi utilizată / pentru studiu și documentare, / dar și ca modalitate / de relaxare și evadare / din lumea aceasta reală, / într-o lume imaginară, a minții și a sufletului, deopotrivă".
     L. M. - "E locul în care / tăcerile / cresc / și ritmurile inimii în / mirifice vise / mustesc".

Cântecul Mărțișorului

Roxana-Gabriela Bogde

Astăzi sufletul îmi cântă,
Sentimentele abundă,
Mărțișorul vine iară,
Semn că este primăvară.

Totul învie în energie,
Culorile se contopesc,
Albul pur ce stă în șoapte,
Roșul, chiar cel pământesc.

O mai mare bucurie
Nici că se putea primi,
Între suflete distinse,
Darul dulce de-a primi.

1 Martie

George PETROVAI

Mărțișor pufos 
din zăpadă scos, 
fii binevenit, 
de noi toți iubit! 
Tu spre soare urci 
și nădejdi ne-aduci...
An de an răsai 
și doruri ne dai: 
dorul de schimbare 
de la frig la soare, 
dorul de verdeață 
ce secretă viață, 

Poezii de Roxana-Gabriela Bogde

Roxana-Gabriela Bogde

Fineţea 

În fineţea timpului, bunica zâmbea,  
Sub soare blând, speranța creștea.  
Pe chipul ei, riduri ca drumuri de dor,  
Iubirea se scria, încet, fără fior.  

Un test al vieții, trecut cu răbdare,  
Cu mâini ce-au țesut alinare.  
Și-n ochii ei, lumina se-ascunde,  
Ca praf de stele ce veșnic pătrunde.  

Poezii de Lore Hoza

Lore Hoza

NOCTURN

în orașul care se învață singur, pe întuneric,
străzile sunt un palimpsest de pași,
și ai noștri cândva, în tandem.
Aerul recunoaște respirația fiecăruia,
o poartă cu sine,
înțelege golul.

Aici, frigul și căldura sunt pansament,
aplicate alternativ,
până când amorțesc.

rămân martorul propriei sensibilități.

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 1

Eugen Oniscu

„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
 
Capitolul 1

 Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

(7) ZESTREA SPIRITUALĂ A ARTISTULUI

Valentin Lupea

          Ascensiunea poetului și a pictorului de la nivelul meșteșugarului de rând, simplu povestitor sau flecar, pe o treaptă egală cu teologul și filosoful, s-a datorat deci întâi de toate, sporii cunoștințelor lor literare și științifice. Educația lor trebuia să fie completă și liberală. Un adevărat poet trebuie să stăpânească o bună cunoaștere a gramaticii, retoricii și măcar a principiilor celorlalte arte tradiționale, atât morale cât și naturale, spune Boccaccio. Mai mult, el trebuie să stăpânească un vocabular puternic și abundent, să fie familiarizat cu relicvele arheologice și să cunoască atât istoria cât și geografia. Iar Du Bellay (1524-1560) i se adresează ipoteticului poet ca unuia "instruit în toate artele și științele alese, mai cu seamă în cele naturale și matematice, versat în tot soiul de autori buni, greci și latini, și neignorând meseriile și profesiunile vieții omenești". Într-adevăr, recomandarea erudiției temeinice ca o condiție prealabilă pentru munca literară creatoare a ajuns să fie un loc comun printre apărătorii italieni timpurii ai artei poetice (vezi bunăoară Scaliger și Minturno). Castelvetro, care într-un număr de puncte importante, simțea o adevărată voluptate să contrazică vederile comune ale apologeților poeziei, în chestiunea educației umaniste este mai puțin eretic decât pare.

(6) TRUDA: CEEA CE ESTE GREU DE FĂCUT, DEVINE PLĂCUT O DATĂ REALIZAT

Valentin Lupea

          Nu era o idee originală a Renașterii că ceea ce comportă o execuție laborioasă înseamnă și o realizare excelentă. Sfântul Augustin explicase valoarea imagisticii abstruse adică acea stare dificilă, obscură, greu de înțeles a Bibliei prin plăcerea ce o resimțim la depășirea dificultăților, ideea întâlnindu-se încă și la scriitorii clasici. Astăzi, credem că am raționa invers și am spune că munca grea este valorificată prin prestarea ei în vederea atingerii unor scopuri dinainte știute a fi demne de efort. Dar în Renaștere aceasta a ajuns o adevărată axiomă și-anume faptul că valoarea încununează orice vastă cheltuială de trudă ca atare. 
          "Aprecierea artei este aprecierea greutăților învinse; o pictură își subjugă privitorii prin dibăcia ei vădită (Castelvetro, POETICA D'ARISTOTELE, p. 350). Aici, munca implicată, cunoașterea științifică necesară au devenit însăși definiția artei. "Artistic este acel lucru în a cărui născocire artistul se istovește trudind și-și exercită geniul în cea mai mare măsură; inartistic este lucrul în a cărui născocire nu investește multă subtilitate a geniului, căci inartisticul însuși poate fi văzut de o minte de rând.(Loc. cit.).