Am citit și m-am înspăimântat. Realizând înc-o dată că „omu-i lup pentru om” realmente. Când răul din el se dezlănțuie furibund și nu-l oprește decât moartea. Sigur, ține și el de soartă. Unii dovedindu-se categoric malefici. Și tot mereu dispuși să lovească demonic în alții. Până vine, să zicem, momentu` să dea și ei socoteală pentru-a lor nemernicie bolnavă. Și Dumnezeu  să-i potolească într-un fel sau altul...
  Am constatat cele de mai sus citind cu interes crescând romanu` Heliei Rimoga. Despre o parte din viața Silviei Linoiu. Nu vreo frumusețe la chip, da` bună la suflet. Răbdătoare cât cuprinde. Modestă. Invidiată foc (aș zice chiar dușmănită) pentru priceperea profesională. Ce-i aduce pân` la urmă recunoaștere europeană și condiții materiale sporite. Nu în ultimu` rând un soț iubitor (argentinian de origine) și-un copil. Câțiva prieteni de mare nădejde și-o... destinație finală. Își descoperă până și tatăl prin Anglia, dar suportă dureros uciderea mamei sale de unu` dintre dușmanii ei neostoiți. Una peste alta, un traseu existențial, parțial desigur, ce ilustrează din plin afirmația din titlu. Eroina confruntându-se o vreme, nevinovată, cu suferința și durerea...

 E de la sine-nțeles că toate întâmplările povestite (nu puține) se petrec preponderent în patria noastră. Silvia fiind o bucureșteancă de cartier. Care-și ia totuși inima-n dinți și nu mai tace. Întrucât bunătatea inițială o-nfrânge la un moment și n-are altă soluție decât adevăru` și duritatea. Precum îi spunea bărbatul. Arătând că lumea nu e cum o vrem. Ci, fie și numai pe Dâmbovița, în tot mai mare măsură, înrăită, coruptă, ticăloșită. Răul însoțindu-ne incredibil spre iad zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Destinul făcându-și cunoscută prezența apăsător permanent...
  Ei bine, cartea*  e scrisă inteligent, expresiv, cu pregnanță și stil. Cursiv și convingător. Ca un volum nu beletristic banal. Fincă-nglobează nimerit psihologie, psihanaliză, actualitate socială autohtonă, politică. Subtilitate și adrenalină. Trimite potrivit și la precepte religioase, fabulând uneori inspirat ca să deschidă ori să argumenteze noi piste narative. Concluziv, demonstrează că viața are-o introducere, un conținut și-un sfârșit pentru fiecare dintre noi. Pe care, vrând-nevrând, trebuie să le ducem până la capăt. Chiar și de nu găsim vreo luminiță la cap de tunel...
  Cât despre autoare nu știu deocamdată mare lucru. Așa că nu-mi rămâne decât a spune și eu, drept încheiere, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”. Pe merit. M-ai cucerit definitiv!

  *Helia Rimoga, Destinație finală, Ed. GEEA, 2004