Cu toate că asemenea pasaje invederează o mișcare spre libertate și cer deschis care antrena o schimbare treptată în atitudinea oamenilor față de viață și artă, ele reprezintă această mișcare în termeni mult prea contrastanți. Nu a avut loc o substituire bruscă a misticismului și a autorității cu natura și rațiunea.
Se punea însă la cale o altă schimbare, o prefacere mai conștientă și mai răspicată: înălțarea picturii și poeziei din rândul meșteșugurilor umile la rangul de profesiuni liberale. Această schimbare este ilustrată de eseul despre pictură al lui Alberti (1404-1472), scris, după cum declara el, pentru a înălța pictura din statutul ei inferior de meșteșug pe poziția de apărătoare și exponentă a gândirii contemporane.
Opinia tatălui și a unchilor lui Michelangelo, care se considerau dezonorați din pricină că tânărul membru al familiei prefera să deseneze în loc să urmeze cariera literară obișnuită, este tipică pentru acea atitudine în curs de dispariție.
În anii săi târzii, Michelangelo îi scria fratelui său Lionardo, rugându-l a nu-i mai îngădui preotului să-i adreseze corespondența cu formula "Michelangelo scultore", deoarece îl punea în rând cu proprietarii de ateliere meșteșugărești. De altfel, nici nu s-a călugărit sub această denumire, ci i se spunea pur și simplu Michelangelo Buonarroti. (MICHELANGELO, trad. și ed. R. W. Carden, 1913, p. 234).
Deși odată cu maturizarea Renașterii înseși se instala treptat atât o nouă atitudine față de artele poeziei, picturii și sculpturii - trecerea lor printre artele liberale - , cât și o nouă încredere în puterile omului și în observarea naturii fizice, în secolul al XIV-lea nu s-a produs nicio cotitură bruscă sau efectuată cu precizie militară în domeniul esteticii. Adevărul este mai degrabă că, până la capăt, Renașterea a rătăcit între două lumi, una nu moartă, dar în declin; cealaltă nu incapabilă să se nască, dar încă embrionară.
Într-adevăr, una dintre principalele trăsături ale întregii perioade este complexitatea și complenitudinea manifestării ei, împrejurare care nu abandonează formele vechi nici chiar în timp ce făurește altele noi. Astfel, cu toate că sunt exemple de război înverșunat între preoți, care păzeau idealul teologic al frumuseții și înțelepciunii divine, și adepții noii științe și arte, pietatea medievală continua să trăiască, nu numai la reformatori și predicatori ca Savonarola, dar și în noua generație de poeți și pictori: Petrarca și Boccaccio, Alberti și Dürer. Biblia n-a încetat să fie o autoritate în ciuda prestigiului sporit al autorităților clasice. Înseși argumentele Sfântului Augustin erau utilizate de către noii umaniști care se simțeau obligați să-și apere arta poeziei și a picturii față de cei care-i urmau lui Augustin în calitate de epitropi ai religiei și moralității, iar Petrarca și-a scris confesiunea către Sfântul Augustin, mentorul său spiritual mort, dar ales și considerat ca și cum ar fi fost încă în viață.
Una dintre obiecțiile fundamentale la adresa poeziei era aceea că poezia este o urzeală de minciuni. Sfântul Augustin apărase "minciuna" ficțiunii și iluziile teatrului pe temeiul convenției acceptate. Un actor, ca să fie un adevărat actor, trebuie să fie un personaj fictiv, spunea el. Boccaccio reia această apărare, spunând că poeții nu sunt mincinoși de vreme ce nu intenționează să amăgească. Mânuirea liberă a datelor istoriei nu face rău nimănui, ba chiar și metoda acceptată a procedurii poetice.
Boccaccio reia de asemenea și apărarea de către Augustin a figurilor retorice din Scripturi, precum și pledoaria pentru apelul pasiunilor în oratoria sacră.
Ceea ce are un caracter figurativ sau alegoric este mai plăcut datorită faptului că "implicațiile dificile"provoacă efortul și cu adevărul lor ascuns exercită spiritul învățământului. "Expresia arzătoare"a poeziei tinde să trezească pe leneș, să stimuleze pe nesimțitor și să-l supună pe criminal, așa cum elocvența predicatorului, după Sfântul Augustin, are ca scop să înduioșeze și să stârnească, spunea Boccaccio.