Ecourile din părinții bisericii și referirile la ei, întâlnite la noii apărători ai artelor poetice, sunt de mai mică însemnătate decât revendicarea unanimă a nobleței poeziei pe temeiul că ea este un fel de teologie sau că teologia este un soi de poezie, sau, în fine, că poezia vine din sânul lui Dumnezeu.
          Se poate concepe ca un spirit laic să împrumute argumente din sfinții părinți, punându-le, printr-o ingenioasă transpoziție, în slujba unor scopuri laice, întocmai cum părinții bisericii erau învățați de către Augustin "să-i jefuiască pe egipțieni" de bogățiile literare cu care să-i învingă tot pe egipțieni, adică pe eretici.
          Dar, continuitatea dintre Petrarca și Boccaccio, împreună cu lungul șir de critici italieni și englezi inspirați de ei, și apologiștii medievali ai științelor sacre nu era în realitate numai în literă, ci și în spirit.
          Petrarca îi scria fratelui său Gherardo următoarele: "Poezia este foarte departe de a se opune teologiei.(...) S-ar putea spune chiar că teologia în fapt este poezie, poezie privitoare la Dumnezeu. A-l numi pe Cristos când leu, când miel, când vierme, ce fel de rugă este oare aceasta daca nu una poetica? Și vei găsi mii de asemenea locuri în Scriptură, atât de multe, încât nu mă pot încumeta să le enumăr. Căci într-adevăr, ce altceva sunt parabolele Mântuitorului nostru din Evanghelii dacă nu cuvinte al căror sunet este străin de înțelesul lor sau, ca să folosesc termenul tehnic, alegorii? Dar alegoria ce este oare dacă nu însăși urzeala și bătătura oricărei poezii? 

          Petrarca demonstrează apoi că Psalmii sunt poezie și că părinții bisericii îi împărtășeau punctul lui de vedere, ba mai mult, că părinții înșiși au folosit forma poetică. "Nu privi, așadar, cu neîncredere, iubite frate, o practică pe care ai văzut-o încuviințată de către sfinții bărbați iubiți de Cristos. Ia seama numai la înțelesul lăuntric și dacă acesta este sănătos și adevărat, primește-l bucuros, oricare i-ar fi forma exterioară. A lăuda o sărbătorire celebrată în vase de pământ, dar a o disprețui când se oficiază în vase de aur seamănă prea mult cu sminteală și fățărnicie". Dacă acest citat pare nepotrivit din cauză că este adresat membrului unui ordin clerical, care este firesc să nu fie mișcat decât de argumentele ce subliniau caracterul moral și religios al poeziei, s-ar putea da și altele într-o lungă succesiune începând cu Boccaccio, care prezintă poezia ca pe o soră a teologiei, ca implicită BIBLIEI și ca un mijloc plăcut pus în slujba unui scop moral. 
          Misiunea poeziei este de a "îndruma gândurile oamenilor către lucrurile cerești". A osândi poezia înseamnă a osândi însăși metoda lui Cristos și substanța VECHIULUI TESTAMENT; poezia este folositoare deoarece "atrage sufletele nobile departe de cele ce se dărâmă sub boala morală". Parnasul ne atrage către adevăr, scrie Tasso așa cum zahărul cu care este unsă buza ceștii îl convinge pe copil să bea leacul dădător de sănătate. Sir Philip (1554-1586), care a adus în Anglia moda italiană a apărării poeziei și-a stabilit un model pentru o multitudine de "apărării", numește poezia "desfătare zămislitoare de virtute" și "leac din cireșe".
          Departe de a rupe deci cu schema de valori medievală care punea mai presus de toate servirea lui Dumnezeu, tratarea renascentistă a artelor frumoase nu a făcut decât un prim pas în exaltarea lor, adică acela de a le transforma și pe ele în instrumente puse în slujba lui Dumnezeu și părtașe la înțelepciunea lui. Se afirmă uneori că principala caracteristică a esteticii renascentiste a fost nu recunoașterea artelor, ci asocierea artelor cu frumosul. Dar asocierea artelor cu frumosul trebuie să treacă prin stadiul împrumutului de strălucire de la chipul dumnezeiesc. Pentru gânditorii Renașterii timpurii, ca și pentru clericii medievali, suprema excelență emana de la Dumnezeu, iar drumul către emanciparea artelor trebuia să treacă în primul rând printr-o demonstrare a calităților care ar fi capabile să apropie cât mai mult performanța tehnică a artelor de izvorul binelui. Observația este valabilă atât pentru pictorii timpurii, cât și pentru teoreticienii poeziei. Pentru Alberti și Leonardo, pictorul trebuia să fie un fel de preot, iar prietenia și virtutea erau în mod obișnuit considerate ca parte integrantă în bagajul necesar oricărui pretinde a fi pictor. Pictura însăși era numită divină, iar efectul atât al studierii artei pictorului cât și al observării simpatice a produselor sale era de a-i conduce pe oameni la dragostea de Dumnezeu. Leonardo repetă spusa lui Dante că "în artă se poate spune că suntem nepoții lui Dumnezeu". Alberti pledează în favoarea picturii arătând că ea "a înfățișat obiectele de cult ale omenirii, fapt prin care a fost de mare ajutor pietății". 
          Ivirea spiritului laic în Renaștere nu s-a pentru prin urmare nici brusc, nici printr-o repudiere generală a scopului sacru al artei. El s-a ivit mai degrabă ca urmare a unei lente invadări a spiritului religios de către revendicările științei și erudiției clasice care începeau să devină tot mai importante pentru artiști. Poetul și pictorul și-au dat seama foarte limpede că trebuie să se reabiliteze în rândul profesiunilor prin dobândirea de cunoștințe largi și amănunțite și prin manifestarea puterii lor printr-o metodă și a îndemnării prin reguli, conform concepției lui Quintilian despre arată în genere. Ei s-au străduit să-și câștige respectul prin posedarea atât a virtuților intelectuale cât și a celor morale. Pictura"este o muzică și o melodie pe care numai intelectul o poate înțelege", spunea Michelangelo.(DE HOLLANDA, op, cit, pe. 16).
          Se preconiza dobândirea celor mai diverse tipuri de cunoștințe, cuprinzând atât cultura generală a filosofului, cât și acea perfectă stăpânire a problemelor tehnice ale meseriașului, ca mijloc de ridicare pe o treaptă superioară a demnității pictorului sau poetului. Promovarea putea rezulta în parte din asocierea lui cu eruditul și în parte din crearea unei reputații de persoană care a învins mari dificultăți.